Arhive pe etichete: viaţă

poezii

Rama care a refuzat tabloul

Un tablou fără ramă îşi împrăştie culorile pretutindeni.

Culorile se plimbă nestingherite, libere,

şi rememorează ziua în care au fost crucificate în tabloul celebru.

Meşterul a ales cea mai bună ramă din câte existau

însă aceasta l-a refuzat,

spunând că nu poate cuprinde întregul univers

din tablou.

Că nu poate încarcera pe vecie viaţa din el,

nu poate deveni hotar pentru o lume de culori vii!

Tabloul a devenit celebru

pentru că nu i s-a găsit o ramă,

iar noi suntem liberi să schiţăm în fiecare zi

o nouă imagine.

Standard
poezii

Viaţă sterilă

Tot mai absent din viaţa mea sterilă

las loc altor făpturi să mi-o trăiască

se năpustesc flămânde crilă după crilă

şi înghiţindu-mă prin mine să renască.

 

De ce nu pot pot trăi măcar o viaţă

în timp ce alţii le pierd şirul

de când mă mulţumesc c-o aţă?

când funii ne-au legat destinul.

 

Da, adormit şi plictisit de toate

ofer un trup pe gratis, cine-l vrea

că sufletul tânjeşte după libertate

iar carnea-l trage zilnic după ea.

 

Destul cu traiul cufundat în ceaţă

gata cu joaca în nisip fierbinte

de mâine începe-o nouă dimineaţă

trăieşte-ţi viaţa sincer, ia aminte.

 

 

 

 

Standard
poezii

O să mor scriind despre viaţă

Viaţa e totul sau nu e nimic

vine şi pleacă lăsând autografe

deopotrivă, cobai şi girafe

se tem de acelaşi tiran inamic.

 

Viaţa-i o uşă deschisă spre lume

intră şi iese oricine pofteşte

ca dintr-o carte din tine citeşte

poveşti ţesute din fapte şi nume.

 

Dacă vreodată uşa se-nchide

şi nici o umbră nu mai dă târcoale

din somn nu poate nimeni să te scoale

căci altul pentru tine nu decide.

 

Viaţa e tot ce vrei să fie

puţin umor dozat în porţii mari

cazi, te ridici şi iar răsari

e singura ta bucurie!

 

 

 

 

 

Standard
poezii

Lumea dintre mine (şi tine)

Am să te aştept odată

când coboară seara

cu lumânări aprinse

şi busuioc la uşă,

chiar dacă nu mi-ai spus

când vei sosi.

Dar nu ştiu cum se face

că vii de fiecare dată

şi mă găseşti dormind

asemeni ucenicilor

în grădina Ghetsimani.

Pleci înainte ca Soarele

să tragă pleoapele

unei noi zile pe Pământ.

Nu pot să vin în lumea ta

de unde nimeni nu s-a întors viu

Şi nici nu pot să mă prefac

că am uitat

cum mi-ai plantat

viaţa în vene.

Naşte o lume între mine şi tine!

Între cerul înalt şi adâncul pământ,

între rău şi bine

tăcere şi cuvânt,

dacă nu, voi veni la mormânt.

 

 

Standard
texte

O poveste de viață XI

continuare de la partea a X-a

Cei trei porniră împreună spre stația de autobuz după ce-și luară rămas bun de la gazdă. Pentru câteva minute merseră alături, apoi Andrei și Claudia își încetiniră pașii pentru a putea discuta nestigheriți. Claudia era curioasă ce mesaj avea Andrei pentru ea și în același timp mirată că reușise să ajungă până aici fără să-i fi dat adresa unde locuia. După câteva momente în care Andrei făcea eforturi să transpună în cuvinte ceea ce simțea, reuși să spună:

– Claudia, am venit la tine pentru că nu mai puteam sta acasă singur. Nu îmi suport viața, nu pot să mă bucur de nimic dacă nu……ești tu lângă mine. Cât am stat în spital m-am atașat de tine. Știu cum arăți fără să te fi văzut, dintr-un vis frumos care mi-a dăruit speranța de a te căuta și găsi.

Aceste declarații nu puteau fi făcute din mers, cei doi stăteau acum față în față. În timp ce o privire culegea dragoste de pe un chip senin, o alta culegea din infinitul de umbre o singură imagine care-i inspira viața.

-Andrei…atât putu spune Claudia. Îl simpatiza și ea, dar niciodată nu s-ar fi gândit că se va ajunge aici.

– Claudia, știu că pentru tine pare o nebunie. Între noi n-a fost nimic, iar eu am început să-ți înșir atâtea declarații. Crede-mă, nu găsesc vreun motiv pentru care să trăiesc, în afară de tine. Drumul meu până aici e ca o ultimă încercare de a resuscita un muribund.

Mama se opri și ea la câțiva pași de tineri, însă nu auzea nimic din ce-și spuneau. Pe măsură ce își descărca sufletul Andrei devenea tot mai liniștit, iar toată tensiunea se transfera Claudiei.

– Nu spune nimic…

Andrei se lipi de ea și o strânse în brațe. Inevitabil, urmă un sărut prelung. Claudia fu cea care se desprinse observând că erau monitorizați de mama lui Andrei.

– Stai, mama ta se uită la noi. Nu-i frumos.

– Eu n-o văd, spuse el zâmbind. Hai să mergem ușor spre ea, ca să ne continuăm drumul.

Se țineau de mână și mergeau plutind. Andrei ușurat, iar Claudia oscilând între bucurie și un adânc sentiment al imprevizibilului. Nu putea să anticipeze nimic, nu se gândea la nimic. Nu știa ce se întâmplă cu ea și dacă e conștientă de ceea ce face. Andrei o ținea de mână atât de ferm, cum te agăți de o liană când simți că aluneci într-o prăpastie. Deodată se opri și se lipi de ea. Vroia să spună ceva, însă nu reușea:

– Vrei…să fii soția mea?

Această întrebare avu un efect previzibil. O încurcă și mai mult. Andrei îi spusese mai devreme cât de mult se atașase de ea și că în absența ei ar muri. Nu știa cum să-i răspundă pentru a nu-l răni, și totodată, dacă se simțea legată de el din milă sau din pură dragoste.

– Andrei…

citește partea a XII-a

Standard
texte

O poveste de viață V

-continuare de la partea a IV-a-

– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.

– Asta e meseria mea…

– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.

Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.

– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.

– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.

– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…

– O să încerc.

După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.

– Toată ziua ai de gând să dormi?

–  Ce am de făcut aici între patru pereți.

– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.

– La ce?

– Unde ai haine de schimb?

– În dulapul din colț, de ce?

– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.

După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.

– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?

– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!

– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.

– E mai dificil, dar nu imposibil.

– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.

– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.

– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.

– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.

– Două?

– Da, așa spunea mama.

– Ce să-ți mai facă?

– De unde să știu. Habar n-am.

– O  să mă interesez eu.

Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.

Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.

Citeste partea a VI-a

Standard
texte

O poveste de viață III

CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a

Standard
texte

O poveste de viață II

Continuare de la partea I:

Coborî în grabă scările lăsând mâna să-i lunece pe balustradă, după cum avea obiceiul de fiecare dată, și se îndreptă spre ieșirea din complex. Se înserase și toată lumea se strângea la cămin. Grupuri de studenți se întorceau din oraș populând atmosfera cu strigătele și râsetele lor, toți păreau fericiți și plini de voie bună. După ce ieși pe poartă o luă la stânga în vale. Înainte să-și umple bidonul de 5 litri cu apă rece, se spălă pe față pentru a se înviora. Sunetul apei îi transmitea o stare de liniște și de multe ori când venea să ia apă rămânea cel puțin un sfert de oră să se delecteze în acest colț verde, ferit de zgomot.

– El e! se auzi deodată de sus. Șase indivizi îl priveau amenințător la nici douăzeci de pași, gata să vină spre el. N-avea încotro. Trebuia să se bată, pentru că recunoscu imediat două fețe suspecte. Îi așteptă să se apropie lângă izvor și atacul începu. Doi veniră din față, doi din spate, iar ceilalți doi rămaseră în lături pentru a fi gata să intervină oricând. Reuși să-l lovească pe unul dintre ei și simți o lovitură după cap cu un obiect dur care-l seceră și-l lăsă fără cunoștință.

                      …………………………………………………………………………..

-Ce-o fi cu Andrei? Stă mai mult decât de obicei și poate nu-l mai lasă ăștia să intre.

– Lasă-l că vine. Mai sunt 20 de minute până la 10.

Nu s-a întors până dimineață. Cum s-au trezit, cei doi tovarăși au dat o fugă până la izvor. Înainte să ajungă jos, l-au zărit zăcând lângă apa care curgea liniștită.

-Nu se poate! strigă unul din ei. Era culcat cu fața în pământ, iar la ceafă un cheag de sânge ieșea în evidență. L-au întors cu teamă pe o parte.

-Eu ți-am spus că ceva nu e în regulă! Vezi, dacă ieșeam aseară poate nu se întâmpla nimic! Pune-i mâna la inimă, vezi dacă bate!

-Trăiește…trăiește! Hai să-l ducem repede la spital!

L-au luat cu grijă pe brațe și l-au urcat până sus la poartă. De acolo, unul dintre ei a alergat la paznicul complexului. După ce i-a explicat în grabă ce s-a întâmplat, acesta și-a luat cheile de la mașină și au pornit în viteză spre cel mai apropiat spital.

citește partea a III-a

Standard
texte

O poveste de viață

Stătea în camera obscură de la cămin și se gândea la întorsăturile pe care le poate lua viața.  De doi ani era plecat de acasă la studii. Își vizitase părinții o singură dată în acest timp, de sărbători, deși se afla la doar 30 de km de casă. Nu-l atrăgea nimic acasă,  în încăperea în care locuiau ai lui nu se simțea acasă. Își iubea mama, dar cu tatăl nu se înțelegea deloc. De mic îl bătuse fără motiv, îi vorbise rece, distant și nu-i lăsase niciodată impresia că ar fi prieteni. De parcă n-ar fi fost copilul lui. Mai avea două surori, însă ele beneficiau de tratament special. Asta îl făcuse să se simtă nedreptățit și să se implice ori de câte ori vedea pe cineva nedreptățit. În timpul celor doi ani petrecuți la facultate avusese de mai multe ori ocazia să intervină pentru a ajuta fete agresate fizic de grupe de băieți. Era violent, aceasta  fiind singura soluție prin care te puteai impune în fața unor brute private de conștiință. Nu o singură dată fusese amenințat cu moartea. Nu o singură dată își spălase hainele pătate de sânge, sau mersese lovit la cursuri. Până acum, reușise să intervină de șase ori pentru a scoate fete din ghearele huliganilor. Ultima oară s-a întâmplat să întâlnească fețe cunoscute printre atacatori. Erau indivizi împotriva cărora intervenise cu două luni înainte. L-au recunoscut imediat, câțiva au fugit, iar doi, mai curajoși, au venit spre el. Nu s-a ales decât cu un pumn în umăr și unul în spate. I-a lovit fără milă. Toată ura împotriva tatălui, toată dragostea de care a fost privat, venea ca o răzbunare. O plăcere necunoscută îl învăluia după ce îi lăsa pe atacatori întinși, sau puși pe fugă. Simțea că și-a făcut datoria și că s-a eliberat de o povară. În două cazuri, fetele salvate au vrut să-i mulțumească într-un mod special. Le-a refuzat fără să stea pe gânduri.

Ceasul arăta ora șapte. La ora 10 se dădea stingerea în întregul complex studențesc. Avea trei ore la dispoziție să meargă să cumpere pâine și ceva ușor de mâncare. Avea puțini bani, rămași de săptămâna trecută, când lucrase la ziditul unui beci din apropiere. Se întreținea din activități în construcții, unde se pricepea destul de bine. După cursuri, mergea și-și căuta de lucru. De acasă nu primea nimic. A mers la singurul magazin din zonă, aflat la aproape 1 km. Se întunecase și figuri dubioase își făceau de obicei apariția prin împrejurimi. După ce a luat cele necesare s-a îndreptat către cămin. În dreapta intrării în complex, înconjurat de sălcii și stuf, se afla izvorul de unde luau apă studenții. A trecut pe acolo, s-a spălat pe față, și neavând o sticlă goală la el, urma să revină să se aprovizioneze. Luă cina alături de doi colegi de cameră, fiecare ce avea dosit din ce primise de la părinți, și el ce luase de la magazin. Împărțeau între ei ce aveau ca frații, mai ales că băieții observaseră că el nu primește niciodată pachet de acasă.  După masă, a plecat să ia apă de la izvor.

Citește partea a II-a

Standard
texte

Business cu viața ta

De-a lungul istoriei omul a supraviețuit cutremurelor, inundațiilor (Potopului, chiar!), războaielor și mai nou în România, zăpezii de peste 4 metri.

Pentru cei care încă nu sunt la curent, există în jur de 60.000 de persoane izolate (fără curent, căldură,etc) în două județe: Buzău și Vrancea. Până acum s-au raportat în jur de 60 de morți, fără cei pe care-i vor găsi stafidiți în casă după ce vor da zăpada la o parte…sau se va topi.

În haosul ăsta nemaiîntâlnit vreodată în România, spiritul românului întreprinzător dă roade. Dar în ce măsură, nici nu vă închipuiți! Într-un sat din Buzău (Găvănești) o pâine de 1 leu costă 10 lei! La promoție! Viața e scumpă după cum se vede.

Dar, să-ți bați joc de frații tăi, care s-ar putea să moară cu sau fără pâinea ta de doi bani vândută de 10 ori mai scump e o nebunie. Să crezi că te poți juca cu fratele tău în astfel de momente, să ai tupeu în timp ce-ți întinde un leu pentru o pâine să-l privești în ochi și să-i ceri 10. Degeaba l-am executat pe Ceaușescu, dacă permitem unor asemenea ființe să trăiască. Și totuși, nu se va întâmpla nimic cu individul sus-numit. Decât că va înfuleca ultimii bani de la niște oameni disperați și înnebuniți de frig.

”Frate, frate, dar brânza-i pe bani” a devenit un caz fericit, pe lângă ceea ce se întâmplă acum.

Ne merităm soarta atâta vreme cât permitem unor lichele să ne strivească.

UPDATE: Lăcomia nu se opreşte aici. Am aflat cu puţin timp în urmă că cei care dispun de generatoare electrice cer câte 10 lei celor care vor să-şi încarce telefoanele. Ce mai urmează?

Standard