texte

O poveste de viață XIII

”Cu fiecare întrebare fața Claudiei devenea tot mai încordată. Nu înțelegea ce se petrece cu Andrei. Să fi început să aiureze?

– Andrei, acum mă întreb eu ce se întâmplă cu tine. Ieri nu am trecut deloc pe la centru.”

CONTINUARE de la partea a XII-a:

– Vrei să spui că a venit o copie de-a ta, m-a luat de mână, ne-am plimbat prin parc, iar la plecare ne-am sărutat. Sau că mi-am imaginat?

Ea se apropie de el încercând să înțeleagă ce se petrece.

– Ieri nu ai trecut deloc pe la centru, să admitem că  imaginația mea bolnavă a inventat totul. Dar în celelalte două zile? De ce ai venit de două ori? Sau o să spui că n-ai fost nici zilele trecute?

– Cum de două ori? Andrei, am trecut o singură dată, ca de obicei. Iar ieri, chiar n-am avut cum să trec.

Andrei, nu mai înțelegea nimic, deși o ipoteză vagă i se contura în minte. Se lipi de ea și încercă să-i simtă parfumul. Era parfumul de acum două zile, atunci când revenise pentru a doua oară. Nu vroia să admită că altcineva fusese în locul Claudiei, dar aceasta părea să fie singura explicație.

– Claudia, cred că am ieșit zilele astea cu altă persoană care s-a folosit de identitatea ta.

– Cum să ieși cu altcineva? Cine putea să facă așa ceva, și cum de nu ți-ai dat seama?

– Nu pot să-mi explic. Însă, sunt absolut sigur că numai cineva din personalul Centrului putea să facă una ca asta. Numai cineva de aici știe la ce oră obișnuiești să vii, că te cheamă Claudia…

– Ai dreptate. Mâine voi veni mai devreme. Ce i-aș face celei care a profitat de tine…

– Bine. O să mă prefac că nu mi-am dat seama de șiretlic și îi voi spune că prefer să rămânem în salon. Apoi vei apărea tu și s-a terminat cu joaca.

A doua zi, Andrei aștepta cu nerăbdare să vină vulpea cea șireată ca s-o prindă în laț. Însă n-a apărut nimeni. Doar Claudia. Dezamăgire. Ea începu să-și pună întrebări asupra lui Andrei și asupra motivului absenței. Nici a doua zi n-a venit. Se gândiră că, pesemne, fuseseră ascultați atunci când își făcuseră planurile.

După această experiență, simțurile lui Andrei începură să se dezvolte atingând nivelul maxim spre sfârșitul celor trei luni de recuperare.

Într-o seară în care merseră la restaurant, Andrei simți nevoia să o ceară din nou în căsătorie. Însă, de data aceasta, nu numai că primi un răspuns afirmativ, află și că de ceva timp Claudia însăși aștepta să fie cerută.

Stabiliră data nunții, iar după câteva zile merseră la părinții ei să le dea minunata veste. Minunată, doar din punctul de vedere al celor doi. Atât părinții, cât și surorile Claudiei încercau să o trezească la realitate spunându-i că nu-și dă seama ce face. Să-și lege viața de un orb însemna nu numai un calvar, ci și o dovadă de mare nebunie. Cu toate acestea, Claudia alesese de multă vreme.

Urmă vizita la părinții lui. Aici, cu totul altă poveste. Părinții se bucurau că fiul lor va putea duce o viață normală, sau aparent normală, alături de un suflet care să-i fie alături la greu.

După o lună veni momentul mult așteptat. O nuntă mare, cu mulți invitați, însă cu totul neobișnuită.

Citeste partea a XIV-a

Standard
texte

O poveste de viață VI

continuare de la partea  a V-a

Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.

Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.

– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.

Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.

– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?

– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.

– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?

– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.

– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.

– Rămâi cu bine, Andrei.

Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.

Citeste partea a VII-a

Standard
texte

O poveste de viață V

-continuare de la partea a IV-a-

– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.

– Asta e meseria mea…

– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.

Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.

– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.

– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.

– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…

– O să încerc.

După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.

– Toată ziua ai de gând să dormi?

–  Ce am de făcut aici între patru pereți.

– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.

– La ce?

– Unde ai haine de schimb?

– În dulapul din colț, de ce?

– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.

După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.

– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?

– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!

– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.

– E mai dificil, dar nu imposibil.

– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.

– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.

– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.

– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.

– Două?

– Da, așa spunea mama.

– Ce să-ți mai facă?

– De unde să știu. Habar n-am.

– O  să mă interesez eu.

Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.

Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.

Citeste partea a VI-a

Standard
texte

O poveste de viață III

CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a

Standard
texte

O poveste de viață II

Continuare de la partea I:

Coborî în grabă scările lăsând mâna să-i lunece pe balustradă, după cum avea obiceiul de fiecare dată, și se îndreptă spre ieșirea din complex. Se înserase și toată lumea se strângea la cămin. Grupuri de studenți se întorceau din oraș populând atmosfera cu strigătele și râsetele lor, toți păreau fericiți și plini de voie bună. După ce ieși pe poartă o luă la stânga în vale. Înainte să-și umple bidonul de 5 litri cu apă rece, se spălă pe față pentru a se înviora. Sunetul apei îi transmitea o stare de liniște și de multe ori când venea să ia apă rămânea cel puțin un sfert de oră să se delecteze în acest colț verde, ferit de zgomot.

– El e! se auzi deodată de sus. Șase indivizi îl priveau amenințător la nici douăzeci de pași, gata să vină spre el. N-avea încotro. Trebuia să se bată, pentru că recunoscu imediat două fețe suspecte. Îi așteptă să se apropie lângă izvor și atacul începu. Doi veniră din față, doi din spate, iar ceilalți doi rămaseră în lături pentru a fi gata să intervină oricând. Reuși să-l lovească pe unul dintre ei și simți o lovitură după cap cu un obiect dur care-l seceră și-l lăsă fără cunoștință.

                      …………………………………………………………………………..

-Ce-o fi cu Andrei? Stă mai mult decât de obicei și poate nu-l mai lasă ăștia să intre.

– Lasă-l că vine. Mai sunt 20 de minute până la 10.

Nu s-a întors până dimineață. Cum s-au trezit, cei doi tovarăși au dat o fugă până la izvor. Înainte să ajungă jos, l-au zărit zăcând lângă apa care curgea liniștită.

-Nu se poate! strigă unul din ei. Era culcat cu fața în pământ, iar la ceafă un cheag de sânge ieșea în evidență. L-au întors cu teamă pe o parte.

-Eu ți-am spus că ceva nu e în regulă! Vezi, dacă ieșeam aseară poate nu se întâmpla nimic! Pune-i mâna la inimă, vezi dacă bate!

-Trăiește…trăiește! Hai să-l ducem repede la spital!

L-au luat cu grijă pe brațe și l-au urcat până sus la poartă. De acolo, unul dintre ei a alergat la paznicul complexului. După ce i-a explicat în grabă ce s-a întâmplat, acesta și-a luat cheile de la mașină și au pornit în viteză spre cel mai apropiat spital.

citește partea a III-a

Standard