CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a