poezii

Cerşetori de lumină

Te-am găsit între cer şi pământ

cu fruntea pe gânduri,

cu gura pe cuvânt,

cerşind lumină.

Nu te-am considerat cerşetor,

ţi-am dat pâine şi apă,

dar tu vroiai lumina zorilor,

culorile norilor,

zâmbetul curcubeului din cer.

Pentru că încercările mele

lipsite de putinţă

nu-ţi puteau îndeplini

acestă umilă dorinţă,

am chemat ajutoare.

Şi ca să fiu convingător

am devenit fratele tău, cerşetor

de lumină.

Standard
texte

O poveste de viaţă XIV

„După o lună veni momentul mult așteptat. O nuntă mare, cu mulți invitați, însă cu totul neobișnuită.”

-Continuare de la partea a XIII-a

Printre cei invitaţi la eveniment erau mulţi care veniseră din curiozitate. Nu vedeai în fiecare zi un mire orb care să-şi găsească o soţie sănătoasă.

Ceea ce făcea din acestă nuntă un eveniment neobişnuit, nu erau invitaţii, mâncărurile sau decorul, ci mirii. Când îi priveai, o tulburătoare tristeţe începea să te copleşească.

Cu fiecare invitat care venea să completeze locurile libere atmosfera devenea tot mai apăsătoare. Puţini se încumetau să zâmbească, iar dacă o făceau se citea un zâmbet reţinut, forţat, fals.

Dacă priveai detaşat la toţi cei adunaţi aveai impresia că asişti la o ceremonie mortuară. Privind la cei doi miri aşezaţi în capul mesei, nu puteai să nu observi că mirele era legat de scaun de ceva vreme, nu se mişca de la locul lui şi pipăia cu mâinile să ia ceva de pe masă. Din când în când, Claudia îi dădea în grabă câte ceva să mănânce. El nu putea să vadă dacă lumea e veselă, dacă se bucură pentru ei. Nu putea să vadă cine a venit la nuntă, iar Claudia îi cunoştea doar pe invitaţii veniţi din partea ei. Totuşi, atunci când veneau să salute mirii, invitaţii se prezentau. Andrei, încerca să-şi aducă aminte după nume, iar dacă numele nu-i spuneau nimic, zâmbea dând din cap, ca şi cum şi-ar fi adus aminte pe cine avea în faţă.

Claudia vedea însă tristeţea din ochii tuturor. Vedea lacrimile din colţul ochiului, vedea cum toţi vorbesc arătând sau nu cu degetul spre ei şi se întreba de ce oamenii nu se bucură, de ce fac din toate o tragedie. De ce nu văd partea bună a lucrurilor. Doar nu veniseră la o înmormântare. Cel puţin aşa credea ea. Însă, această nuntă avea să fie înmormântarea ei. Această tristeţe din ochii mulţimii, părea să-i deplângă viitorul ei alături de un orb şi nu soarta celui rămas fără vedere.

După nuntă lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine, sfidând parcă opinia generală. După un an  li se născu primul copil. Apoi urmară încă doi la distanţă de doi ani între ei. Claudia obţinu un post de asistent medical la un liceu din localitatea vecină. Andrei muncea de acasă pentru o societate a orbilor. Cu ajutorul unei prese, confecţiona capace de metal pentru borcane.  Claudia află că în Sankt Petersburg se fac operaţii la creier pentru îmbunătăţirea vederii, cu riscuri minime. Lăsară copiii în grija bunicilor şi merseră la renumitul spital. După operaţie vederea lui Andrei se îmbunătăţi considerabil. Acum putea distinge chipul persoanelor aflate la o distanţă nu mai mare de 1 metru. Recunoştea feţele. Distingea culorile. Era cel mai fericit. O iubea atât de mult pe Claudia, şi-i mulţumea cerului că a întâlnit-o. Toate păreau să fie rupte dintr-o poveste frumoasă cu Zâne şi Feţi – Frumoşi.

Însă, ca în orice familie…

CITEȘTE partea a XV-a

Standard
texte

O poveste de viață VI

continuare de la partea  a V-a

Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.

Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.

– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.

Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.

– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?

– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.

– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?

– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.

– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.

– Rămâi cu bine, Andrei.

Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.

Citeste partea a VII-a

Standard
texte

O poveste de viață III

CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a

Standard