Suntem fragili ca niște globuri de cristal
Pe care le agăți cu grijă în brad de sărbători
Globuri pictate manual care tânjesc după un „te iubesc”
spus la vremea lui, spus mai des, chiar și în șoaptă
Sub o cojiță subțire de culoare stau suflete
Care de ani buni n-au sclipit la lumina unui gând bun
Îmi aduc aminte când am spart primul glob
Avea bunica niște globuri de-o generație cu tata care-ți rămâneau pe degete până să le prinzi de rămurea
Din privirea ei am realizat că spărsesem o poveste de viață, un glob care trecuse prin foamete și război,
Dar căruia mâinile mele i-au fost cimitir.
Acum se fac din plastic, să reziste
Iar noi suntem în continuare fragili,
niște globuri pictate manual, care numai iubite
Pot sa lucească și să aducă magie în viața celor din jur.
Arhive pe categorii: poezii
Se moare
Se moare astăzi, se moare lent
Se moare cu grijă, se moare atent
Se moare la colț de stradă, murdar
Se moare în lux, se moare-n zadar
Se moare pe-ascuns, la cântat de cocoș
Când somnu-i adânc și noaptea-i pe ducă
Se moare-n văzul lumii, când te-apucă,
Se moare-n tihnă, fără loc de reproș
Se moare zi de zi, puțin câte puțin
Se moare în reprize, se moare-n prelungiri
Se moare de dulceață, se moare de venin
Se moare-n fața popii, se moare-n despărțiri
Se stă la coadă la moarte ca la pâine caldă
Se ia cu împrumut, pentru nevoi personale
E tare ușor de murit, la plecare nu-ți cere nimeni adeverință de venit
Așa cum la sosire nu te-a întrebat nimeni de unde ai venit pe lumea asta, în locul cui și pentru cât timp
Se moare fără tutorial, fără ghid de supraviețuire pe lumea cealaltă
Se moare cu sau fără tam-tam,
se moare cu sau fără, cu sau, cu.
Murdăria noastră cea de toate zilele
Am desenat un colț de cer curat
Cu mâna mânjită de lacrima unui copil.
Parcă lacrimile erau cel mai curat lucru din lume
Parcă, dar nu smulse de pe ochii cuiva ca să-ți clătești mâinile tale murdare.
Am desenat cu mâna cu care mai înainte
Rupeam flori doar să le privesc cum mor.
Și totuși a ieșit un cer curat, aproape perfect,
în care vezi stelele și îți poți imagina raiul
Felicitări artistului, are mâini de aur!
Oare dacă aș fi desenat un cer murdar
Aș fi fost mai puțin ipocrit?
Oare icoana pe care am pictat-o aseară
Mort de beat
Merită dusă la biserică și mai apoi vândută unui creștin
care să-și facă cruci dimineața și seara și s-o sărute pios?
Vor fi mâinile noastre suficient de curate vreodată
pentru a ne atinge de lucruri sfinte?
Rima
M-am întâlnit cu rima în pământul reavăn care dădea spre grădina bunicii.
Acolo avea bunicul un șanț pe care-l uda destul de des. Să crească rima, să se înmulțească și să umple pământul.
Tot acolo, mai scobeam și eu după rimă. Să o scot la lumină, ca mai apoi s-o cufund iarăși în întuneric. Alternanța vieții cu a morții.
Rima mi-a fost de ajutor de multe ori și pentru asta îi mulțumesc bunicului. El avea răbdare să ude pământul, să nu plece rima în alt pământ mai îndestulător.
„Vă voi face pescari de oameni”, se auzea în Orient, când încă pământul era ud pe acolo. Cât încă creștea rima.
Nu știu dacă tot bunicul meu se ocupa cu udatul pământului în acele locuri, dar se pare că nu prea a avut grijă să ude la timp. A plecat rima în alte părți.
Merg la pescuit foarte rar. S-ar putea spune că n-aș mai avea nevoie de rimă, la cât de des mă încumet să mă joc de-a pescarul. Nici peștele nu mai e așa pretențios. S-a obișnuit să vină și fără rimă.
Din rîmă vrei să faci rimă, Alexandre?
Nu vrei mai degrabă să scrii versuri albe, fără să te mai murdărești pe mâini?
[Și din acea zi, funcția autocorrect transforma toate rîmele în rime.]
Curier de București
Una din întâmplările amuzante din această perioadă are ca protagonist un curier.
Curierul, această ființă gingașă care are impresia că noi toți ceilalți stăm toată ziulica acasă și comandăm chestii de pe net, astfel încât ei pot sosi la orice oră neanunțați cu pachețelul, având certitudinea ne vor găsi în fața ușii, așteptându-i cu nerăbdare și cu banii pregătiți, fix cât trebuie plus un bacșiș generos.
Pe timp de pandemie această impresie e perfect valabilă, când mulți lucrează de acasă sau nu mai lucrează deloc, dar în alte condiții, nu pot înțelege.
Revenind la poveste, mă sună curierul:
-Am ajuns.
-Urcați. Interfon 06.
-Nu pot.
-De ce, vă doare ceva? E totuși etajul 1.
-Nu, nu pot să urc.
-Păi de ce?
-Știți, vă rog să coborâți dumneavoastră. Am o rugăminte.
-Da, spuneți.
-Coborâți, vă rog, (n-a pus virgule când s-a exprimat) să îmi deschideți ușa la dubă?
Am intrat după colet și am rămas blocat înăuntru, că a bătut vântul. Haideți, vă rog frumos, că nu are cine să vină după mine.
Am coborât să descarcerez bietul om, care s-a bucurat ca un câine să mă vadă deschizându-i ușa. După privirea lui și după expresia feței, mi-am dat seama că se chinuise ceva vreme să iasă singur, fără succes. Bine că a avut telefonul la el, că altminteri nu știu cine i-ar fi deschis și cât ar fi stat blocat acolo.
Cred că era un curier la început de carieră, mi-a confirmat că e prima oară când a rămas blocat, așa că i-am dat un tips de încurajare și i-am zis să apeleze cu încredere și altă dată.
Intercogito – 1000 de cugetări românești în 5 limbi de circulație internațională
Astăzi o să vă povestesc despre un proiect drag mie, care nu s-a bucurat încă de expunerea cuvenită.
Este vorba de traducerea a peste 1000 de cugetări românești în 5 limbi de circulație internațională, ca parte a unui demers de promovare a culturii românești în spațiul european și nu numai.
Inițiatorul acestui proiect, Lucian Velea, o persoană din a cărei poveste de viață avem cu toții de învățat, și căreia îi voi dedica cu siguranță o postare separată, a adunat la un loc 5 traducători, încredințându-le frumoasa misiune de a traduce și adapta peste 1000 de cugetări culese de la 100 de autori români în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă și italiană. Le găsiți pe site-ul intercogito.ro.
Eu m-am ocupat de traducerea în limba franceză, însă vreau să enumăr toti colegii care au luat parte la acest proiect:
Conducător de proiect: Lucian Velea
Redactor: Veronica Șerbănoiu
Limba engleză:Andreea Florescu
Limba germană:Monica Stinghe
Dr. James Brown (corector)
Dr. Stefan Tobler (corector)
Limba franceză: Alex Bodoli
Limba spaniolă:Monica Fernandez
Dominique Karaman (corector)
Luis Fernandez (corector)
Limba italiană:
Eliza Biță (traducător)
Simona Rizzardo (corector)
Pentru a continua acest proiect frumos și a face cunoscute aceste fragmente ale înțelepciunii românești unui public internațional cât mai larg, fac un apel la prietenii din presă, mediul academic, administrația publică și națională, scriitori, librari filantropi și alți oameni de cultură pentru a promova acest proiect în faza actuală și a-l susține în etapa următoare de existență.
Pe lângă promovarea site-ului în mediul academic, găsesc oportună publicarea unui volum multilingv (s-ar ajunge la 520 pagini) sau a mai multor volume bilingve a câte 200 pagini fiecare. Volumele și-ar găsi un loc de cinste în promovarea culturii naționale în afara României de către MAE (consulate si ambasade), administrația locală, diaspora, librării, cât și de către fiecare dintre noi.
Este o perioadă dificilă pentru piața de carte la nivel global, însă eu continui să privesc cu optimism viitorul acestui proiect și vă îndemn să vă folosiți energia pentru a-l promova și susține.
Mama locuiește într-un cântec
Eu îmi țin mama aproape de mine
În serile când visele-mi sunt grele
Ea știe dintr-o-mbrățișare, să-mi facă somnul lin și noaptea scurtă
Îmi ia visele unul câte unul și le strânge la piept
le leagănă și nu știu ce le șoptește
Că dintr-odată ele știu ce au de făcut cu viața mea, și totul pare mult mai ușor
Mama mea locuiește într-un cântec de mulți ani, însă n-am puterea să-l cânt sau să-l ascult atât de des pe cât ar vrea ea
Cântecul e unul din puținele feluri în care poate să vină în vizită neanunțată
Pe mama n-am cum să mă supăr
Și nici nu prea am ce să-i ascund
Ea știe deja că în copilărie gândul era oglinda în care o vedeam când mi se făcea dor
Apoi am început să o caut în poze, și mai apoi, pe chipul mamelor din lumea întreagă
Ochii mamei i-am întâlnit într-un autobuz din București și ne-am privit lung, lung
Cât pentru câteva zeci de ani
De-ar ști toate mamele că iubirea pe care ne-o poartă le face nemuritoare
De-ar ști toți copiii că mamele lor sunt îngeri păzitori
O, ce bine-ar fi , dacă toate mamele și toți copiii ar ști asta
în căutarea fericirii
Te-am prins de mână şi-am pornit în căutarea fericirii
care-a uitat cu desăvârşire să ne viziteze
îi dădusem adresa corectă am verificat împreună
şi totuşi mută-i soneria iar scarile pustii
am luat-o pe bulevardul principal studiind figuri de oameni şi de câini
am cumpărat ziare de la chioşcul de lângă
la rubrica anunţuri sperând să găsim un mic indiciu
fericire pierdută declarată nulă
nimic nimic
căutarea continuă pe străzi lăturalnice
prin ganguri la guri de metrou
ce nume are fericirea noastră
să lipim afişe poate alţii ştiu mai multe
şi ne vom trezi cu ea în prag
în braţele vânătorilor de recompense
n-aţi văzut fericirea noastră prin zonă?
Obişnuia să poarte blugi de culoarea zâmbetului
şi un tricou larg pentru două persoane
ce păcat că pereţii nu ştiu să vorbească
ei cunosc atât de bine fericirea noastră
au fost martorii atâtor bucurii
însă toată lumea ştie că pereţii au urechi
deşi niciodată n-am reuşit să-i urechem pentru tăcerea lor depresivă
dar nu ne dăm bătuţi aşa usor
am plătit atât de mult pentru fericirea asta
aveam buzunarele pline cu nopţi când am fost la piaţă s-o luăm
iar după calculele vânzătorului n-a fost suficient
a trebuit să renunţăm la cele două cutii cu orgoliu depozitate cu grijă în debara
şi la colierul tău de tristeţi matinale
toate le-am lăsat solemn la picioarele lui în schimbul fericirii clasa A cu zgomot redus
şi consum foarte mic de energie
am cărat-o împreună până acasă
tu la un capăt – eu la celălalt
ca o hubba-bubba se-ntindea când mai mare mai mică
fericirea noastră dulce
stăm şi ne-aducem aminte iar eu îţi culeg lacrimile în căuşul palmei
şi le beau acoperindu-ţi ochii cu mâna liberă
ţi-am spus că dacă mai laşi uşa deschisă s-ar putea să ne trezim dintr-odată fără fericire
lasă…
hai s-o căutam şi astăzi ca şi ieri
poate că stă ghemuită într-un colţ flămândă şi îngheţată
aşteptându-ne…
Confesiunea unei lacrimi
Sunt o lacrimă neplânsă,
o rană îngropată-n sare
cuprinsă de o sete-aprinsă
tânjesc după eliberare.
Sunt un strop din apa cerească
legat de sarea grea din muritori
suferinţa mă rog să le crească
s-ating lumina, să mă-nalţ spre nori.
o lacrimă-şi deplânge purtătorul
că-n viaţa lui n-a plâns măcar odată
cum să ajungă apă la Mântuitorul
când nu-i nici o pleoapă de lacrimi udată?
în a plânge lacrimi nu-i nici o ruşine
suferinţa-i către ceruri scară
să iei seama însă, măi creştine,
plânsul să nu-ţi fie apă chioară.
Răni din care zboară fluturi
E-atâta rău în mine și în tine
că uneori mai dă pe dinafară
pe amândoi atunci ne înfioară
nici eu, nici tu, nu ne putem abține.
O, câtă bunătate în priviri abundă
și-atâta puritate joacă în ființă
deopotrivă, oameni de credință
schimbaţi într-o frântură de secundă.
Aşa e firea lumii de la începuturi
o plămădeală dintre rău şi bine
un câmp de luptă înţesat cu mine,
cu răni din care zboară fluturi.
Printre gânduri 