E-atâta rău în mine și în tine
că uneori mai dă pe dinafară
pe amândoi atunci ne înfioară
nici eu, nici tu, nu ne putem abține.
O, câtă bunătate în priviri abundă
și-atâta puritate joacă în ființă
deopotrivă, oameni de credință
schimbaţi într-o frântură de secundă.
Aşa e firea lumii de la începuturi
o plămădeală dintre rău şi bine
un câmp de luptă înţesat cu mine,
cu răni din care zboară fluturi.
Când toate par să-ţi spună că totul s-a sfârşit
şi nimeni nu te vede în mijlocul mulţimii
priveşte către ceruri albastrul infinit
poţi să vorbeşti cu îngeri, ei te ajută primii.
Când dintr-o dată toate se-ntind să te sugrume
când trupul ţi-e povară şi nu vrea să te-asculte
sătul de vorbe goale, trădat de falsa lume
tot mai puţine zile şi nopţi atât de multe.
Te-ntrebi unde e rostul în cele ce-ai făcut
şi cine-o să înţeleagă că te-ai hrănit cu vise
mai gol ca niciodată, ai plâns şi ai tăcut
în faţa unor inimi, cu lacăte închise.
Nu s-a pierdut nimic, există vindecare
în liniştea genezei se naşte-o nouă viaţă
ridică-te şi umblă, iubeşte cu fervoare
poţi face-oricând din seară, dimineaţă.
Printre gânduri 