E-atâta rău în mine și în tine
că uneori mai dă pe dinafară
pe amândoi atunci ne înfioară
nici eu, nici tu, nu ne putem abține.
O, câtă bunătate în priviri abundă
și-atâta puritate joacă în ființă
deopotrivă, oameni de credință
schimbaţi într-o frântură de secundă.
Aşa e firea lumii de la începuturi
o plămădeală dintre rău şi bine
un câmp de luptă înţesat cu mine,
cu răni din care zboară fluturi.
Cuvintele tale ca plumbul de grele
izbit-au în ţeasta unui copil
limba-i izvorul nesecat de rele
din flacăra alimentată cu propil.
Rănile înscrise pe-ale mamei tâmple
de insulte cu tăişul ascuţit
i-au furat auzul, de durere umple
sufletu-i de vreme chinuit.
Vorba-ţi aspră, dreasă cu acid
ce-o plantezi chiar din obişnuinţă
e amprenta unui genocid
condamnarea pentru suferinţă.
Înainte de-a deschide gura
ia aminte să înghiţi mereu
tot veninul, răutatea, ura
omule, ce e aşa de greu?
Printre gânduri 