Cuvintele tale ca plumbul de grele
izbit-au în ţeasta unui copil
limba-i izvorul nesecat de rele
din flacăra alimentată cu propil.
Rănile înscrise pe-ale mamei tâmple
de insulte cu tăişul ascuţit
i-au furat auzul, de durere umple
sufletu-i de vreme chinuit.
Vorba-ţi aspră, dreasă cu acid
ce-o plantezi chiar din obişnuinţă
e amprenta unui genocid
condamnarea pentru suferinţă.
Înainte de-a deschide gura
ia aminte să înghiţi mereu
tot veninul, răutatea, ura
omule, ce e aşa de greu?
Sunt un râu care curge
din mare spre izvor.
Mereu împotriva-mi
mai multe se nasc decât pier.
Dar curg.
Curg tot mai sus,
mă prefac tot mai mic,
mă-ncovoi,
mai sec uneori la suprafaţă,
căci înăuntrul meu
întotdeauna curg.
Şi curg,
aşa murdar,
căci toţi,prin mine
devin mai curaţi
şi eu tot mai murdar.
Cel mai greu, mi-e să urc
acolo, unde o cascadă,
îmi toarnă plumb pe fiinţă,
Sunt margini de clipe
până-mi cuprind izvorul,
şi adorm în şoapte de apă.
Destul am curs prin mine.
Printre gânduri 