Suntem fragili ca niște globuri de cristal
Pe care le agăți cu grijă în brad de sărbători
Globuri pictate manual care tânjesc după un „te iubesc”
spus la vremea lui, spus mai des, chiar și în șoaptă
Sub o cojiță subțire de culoare stau suflete
Care de ani buni n-au sclipit la lumina unui gând bun
Îmi aduc aminte când am spart primul glob
Avea bunica niște globuri de-o generație cu tata care-ți rămâneau pe degete până să le prinzi de rămurea
Din privirea ei am realizat că spărsesem o poveste de viață, un glob care trecuse prin foamete și război,
Dar căruia mâinile mele i-au fost cimitir.
Acum se fac din plastic, să reziste
Iar noi suntem în continuare fragili,
niște globuri pictate manual, care numai iubite
Pot sa lucească și să aducă magie în viața celor din jur.
Arhive pe etichete: iubire
Privind la mama
O poezie scrisă mamei, la 14 ani.
Privind la MAMA…
Uitându-mă la stele
Văd ochii mamei mele,
Uitându-mă la soare-i
Văd faţa sclipitoare.
Uitându-mă la nori
Ai mamei obrăjori,
Privind atent la toate
Cât de frumos create.
Uitându-ma la cer
Eu văd al mamei păr
Cu luna prinsă-n el.
Uitându-mă în viaţă
La tot ce e senin,
Va fi ca o povaţă
Să preţuieşti ce ai, din plin.
Căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,
Dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!
Căci amintindu-ţi…tristă-ţi va fi calea
Şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.
IUBEŞTE-ŢI MAMA cât încă trăieşte
Să nu-ntârzii ‘n-al morţii ceas
Că nu vei mai putea vreodată
Să chibzuieşti ce ţi-a rămas…
Egoişti dependenţi de iubire
Sunt un egoist dependent de iubire
ce oferă totul aşteptând ceva
tu eşti doza mea de fericire
vino lângă mine, egoista mea.
Doi bolnavi răpuşi de chinuri grele
ne târâm pe coate în spitalul vieţii
maladia neagră ne-a intrat sub piele
închizând cu-n lacăt poarta frumuseţii.
Antidotul meu e-nchis în tine
iar al tău se-ascunde-n palma mea
ne iubim mimând că-i foarte bine
doar pentru-a trăi şi-a ne avea.
DeMascarea „Valentine’s Day”
Am ieşit astăzi la plimbare prin mocirla din capitală şi am văzut un trandafir care se plimba pe Calea Victoriei. Roşu. Apoi unul pe lângă Ministerul de Interne. Roşu. Ce romantici au devenit unii dintr-odată! Iar pe Magheru, un mare buchet de trandafiri albi se plimba nestingherit, concurând cu albul zăpezii necălcate în picioare. Clar, se întâmplă ceva astăzi, n-am mai văzut atâtea flori plimbate de la ultima înmormântare la care am fost.
Uitasem că e ziua îndrăgostiţilor:
– O zi din an rezervată celor care uită să-şi declare sentimentele şi să facă din fiecare moment o dovadă de iubire.
– O zi pentru cei care nu găsesc un pretext să cucerească inima cuiva.
– O zi în care poţi găsi o justificare pentru banii cheltuiţi.
– O zi în care unii câştigă bani frumoşi
– O zi în care cei singuri suferă, rememorând amintiri trecute sau visând la săgeţile lui Cupidon
– O zi în care „patrioţii” transpiră din greu pentru a promova Dragobetele
– O zi în care, dacă ai noroc, poţi găsi la promoţie multe chestii utile
– O zi în care „Te iubesc” este spus de cele mai multe ori pe Mapamond
– O zi în care vă doresc cât mai multă dragoste, cât mai multă afecţiune, cât mai multe surprize, cât să vă ajungă pentru tot anul!
Izvorul durerilor (I)
Cele mai mari dureri au venit întotdeauna de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult.
De iubit, n-a iubit multe suflete, totuşi nu putem spune că era un antisocial, pentru că mereu era înconjurat de prieteni.
Iubind puţine persoane, ar fi însemnat să sufere puţin. Dar, în cazul lui n-a fost aşa. Părea cel mai amărât om de pe pământ, iar când priveai în ochii lui, puteai să te cufunzi în cea mai adâncă prăpastie a tristeţii. Mulţi, la vederea lui, păreau tulburaţi de misterul care îi învăluia expresia. Cunoscut de toţi şi necunoscut de nimeni, în acelaşi timp.
L-am întâlnit acum câteva zile în parc, pe un ger insuportabil. Părea fericit, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea cât mai mult din peisajul de iarnă. Parcă nu mai mâncase de multă vreme şi se hrănea cu ce vedea. Mergea privind cerul şi coroanele copacilor încărcate de zăpadă fără să fie atent pe unde calcă. Eram la douăzeci de paşi de el, şi văzându-l nedezlipit de bolta cerului am privit şi eu să văd ce îl impresionase atât de mult. Nimic special pentru mine. Îmi făceam griji pentru el, să nu calce strâmb sau să alunece, ceea ce s-a şi întâmplat după nici 3 secunde. M-am dus repede spre el să-l ajut să se ridice, dar un râs timid la început, şi apoi parcă tot mai nebunesc m-a ţintuit în faţa lui fără să intervin cu nimic. M-a observat imediat şi cum stătea culcat cu faţa spre cer, s-a întors pe o parte spre mine, spunându-mi:
– Vrei să mă ajuţi să mă ridic? Am dat uşor din cap, însă nici eu nu mai ştiam ce vroiam să fac, atât de mult mă afectase tonul vocii şi privirea lui din altă lume.
– E mai bine jos, să ştii. De aici, nu te poate doborî nimeni. Poţi să priveşti oamenii dintr-un unghi din care nu-i priveşte decât moartea.
Ce cuvinte… I-am întins mâna să se ridice.
– Lasă-mă să mai stau puţin, crezi că priveam cerul pentru că vedeam îngerii sau pe Dumnezeu? Nu. Aşteptam să cad cât mai natural, să-mi trezesc nişte amintiri şi să văd dacă va remarca cineva căderea mea.
Aveam atâtea de făcut, însă parcă simţeam că acest om ascunde în el toate secretele pământului şi că urmează să aflu lucruri nemaiauzite.
– V-am văzut eu, şi chiar înainte să cădeţi am presupus că asta urma să se întâmple. Sunt Andrei, i-am spus, întinzându-i pentru a doua oară mâna să se ridice.
-Nu mă păcăleşti aşa uşor. Ţi-am spus că e mult mai bine jos.
Era conştient de influenţa pe care o exercita asupra mea, ştia că nu voi pleca în clipa imediat următoare şi că poate juca cum îi place.
– Eu sunt mort, nu nebun. Nu mai ştiu cum mă cheamă pentru că nu vreau. Pentru că mi-am blestemat părinţii de atâtea ori pentru că m-au botezat şi mi-au dat un nume. Au greşit. Eu n-am nevoie de nume. Pe mine nu are cine să mă cheme, nu are cine să mă alinte. Eu nu am identitate publică. Mă mir totuşi, că tu m-ai observat căzând. Fac asta în fiecare zi, şi tot mai rar observă cineva că m-am prăbuşit şi vine să mă ajute. Însă, toţi se depărtează când încep să le spun ce ţi-am spus şi ţie. Nu vrei să stai jos?
– Nu vreţi mai bine să stăm pe o bancă? După expresia feţei am înţeles că nu avea de gând să se ridice prea curând…
citește partea a doua aici
Despre iubire
Odată cu prima gură de aer inhalată la naştere începem să iubim viaţa. Primul contact cu o nouă lume smulge un ţipăt din gura fiecărui nou-născut – întâiul ecou al sufletului ieşit la lumină. Cea mai curată iubire începe să învăluie inima părinţilor şi cele câteva kilograme de fiinţă. Iubim viaţa. Ne place să fim iubiţi, ne place să iubim. Însă, paradoxal, alături de miracolul indus de acest fenomen supraomenesc intervin şi cele mai mari dureri ale vieţii. Avem atât de puţine cunoştinţe în domeniu, încât rămânem repetenţi până la maturitate(în cel mai fericit caz) la această materie incomprehensibilă. Iubirea a ridicat dintotdeauna mari probleme bărbaţilor şi femeilor, principalii actanţi ai acestui proces. Ce e iubirea? Cum se manifestă iubirea adevărată? Care este persoana potrivită? Cum se dozează iubirea într-o relaţie? Este iubirea infinită o realitate? Întrebări de genul acesta îşi fac loc în mintea fiecăruia la un moment dat şi ajung să constituie una dintre principalele frământări ale umanităţii.
Te iubesc fără teamă. Te iubesc şi vreau să-ţi fiu alături pentru totdeauna. Nu pentru tot restul vieţii aşa cum am obişnuit să formulăm. Viaţa adevărată începe din acest moment, nu e un rest, e cea mai fericită continuitate.
Te iubesc pentru că prin tine toate defectele mele dispar. Iubirea transformă atât de mult imaginea persoanei de lângă noi, încât ochii ajung să devină organul secundar al vederii după creier.
Te iubesc pentru că o parte din mine e mereu cu tine. Nu pot suporta să te ştiu departe de mine. Parcă mor puţin câte puţin când depăşeşti linia imaginară de marcaj şi fugi cu sentimentele mele. Am devenit un donator şi traficant de organe. Am făcut un transplant de cord fără doctor şi fără bisturiu. Câte bătăi pe minut are în tine inima mea?
Se spune că în iubirea dintre două persoane una se sinucide treptat, iar cealaltă cucereşte sufletul învins. Nu simt că mor atunci când te ţin în braţe. Dimpotrivă, mă simt puternic şi stăpân peste cea mai mare comoară din lume. În mod cert nu sunt un sinucigaş. Tu nici atât. Între noi domneşte o iubire cu totul specială: cu doi cuceritori şi doi sinucigaşi care nu mai ştiu care este propria persoană. Câtă parte din mine se află în „eu”, şi câtă în „tu”?
Printre gânduri 