M-ai lăsat fără cuvinte
precum Venus din Milo –
lăsată fără mâini.
Fără cuvinte crezi că pot
atinge perfecţiunea ?
cât de lungă e limba tăcerii,
urma lăsată de sunet pe tâmplele cerului.
Bine că nu mi-ai luat lacrimile
prin ele va vorbi sufletul meu,
prin răsunetul lacrimilor
pe treptele reci către cer.
O poezie scrisă mamei, la 14 ani.
Privind la MAMA…
Uitându-mă la stele
Văd ochii mamei mele,
Uitându-mă la soare-i
Văd faţa sclipitoare.
Uitându-mă la nori
Ai mamei obrăjori,
Privind atent la toate
Cât de frumos create.
Uitându-ma la cer
Eu văd al mamei păr
Cu luna prinsă-n el.
Uitându-mă în viaţă
La tot ce e senin,
Va fi ca o povaţă
Să preţuieşti ce ai, din plin.
Căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,
Dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!
Căci amintindu-ţi…tristă-ţi va fi calea
Şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.
IUBEŞTE-ŢI MAMA cât încă trăieşte
Să nu-ntârzii ‘n-al morţii ceas
Că nu vei mai putea vreodată
Să chibzuieşti ce ţi-a rămas…
Am rămas dator.
Dator în faţa mamei pentru ceea ce sunt,
dator tatălui pentru ce n-am devenit,
dator cerului pentru că am rămas
dator ţie, pentru că ţi-am împrumutat ochii astăzi.
Am împrumutat timpul tău preţios
ca să-ţi spun o poveste şi să scap de-o datorie.
Dacă şi tu ai datorii,
du-te degrabă şi plăteşte,
pentru că eu am încercat să plătesc morţilor
şi nu se poate.
Iar datoria în faţa cerului,
nu se plăteşte decât trăind pentru cer.
Încă sunt dator-
povestea durează toată viaţa.
Printre gânduri 