Am rămas dator.
Dator în faţa mamei pentru ceea ce sunt,
dator tatălui pentru ce n-am devenit,
dator cerului pentru că am rămas
dator ţie, pentru că ţi-am împrumutat ochii astăzi.
Am împrumutat timpul tău preţios
ca să-ţi spun o poveste şi să scap de-o datorie.
Dacă şi tu ai datorii,
du-te degrabă şi plăteşte,
pentru că eu am încercat să plătesc morţilor
şi nu se poate.
Iar datoria în faţa cerului,
nu se plăteşte decât trăind pentru cer.
Încă sunt dator-
povestea durează toată viaţa.
Azi voi lăsa zilei de mâine
înainte de moarte
o pagină de amintiri
şi gânduri deşarte.
Voi lăsa o oră de şoapte
să strige în noapte
durerea unei zile
care a trecut nevăzută de tine.
Stropi reci să te scalde
în ape ce curg nicăieri
ca ziua de azi
s-o uiţi mai greu decât ieri.
Totuşi las un loc tainic
sub ochii tăi senini
în care să curgă
ziua de mâine în potop de lumini.
continuare de la partea a V-a
Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.
Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.
– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.
Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.
– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?
– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.
– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?
– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.
– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.
– Rămâi cu bine, Andrei.
Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.
-continuare de la partea a IV-a-
– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.
– Asta e meseria mea…
– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.
Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.
– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.
– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.
– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…
– O să încerc.
După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.
– Toată ziua ai de gând să dormi?
– Ce am de făcut aici între patru pereți.
– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.
– La ce?
– Unde ai haine de schimb?
– În dulapul din colț, de ce?
– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.
După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.
– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?
– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!
– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.
– E mai dificil, dar nu imposibil.
– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.
– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.
– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.
– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.
– Două?
– Da, așa spunea mama.
– Ce să-ți mai facă?
– De unde să știu. Habar n-am.
– O să mă interesez eu.
Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.
Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.
Lui i s-a povestit că înainte de naştere trebuie să treci prin multe camere.
Şi pentru fiecare zi din pântecele mamei primeşti un dar.
În camera 1 primeşti o inimă nouă.
În camera 2 cea mai catifelată piele.
În ultima cameră primeşti ochii,
o pereche de ochi senini ca cerul după ploaie,
să te bucuri de tot ce ai primit.
I s-a spus că a fost nerăbdător
şi n-a aşteptat sorocul cuvenit
iar ochii au fost daţi altuia.
N-a acceptat niciodată.
Ieri l-am întâlnit şi m-a întrebat:
– Ochii mei sunt la tine?
Printre gânduri 