-continuare de la partea a IV-a-

– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.

– Asta e meseria mea…

– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.

Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.

– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.

– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.

– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…

– O să încerc.

După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.

– Toată ziua ai de gând să dormi?

–  Ce am de făcut aici între patru pereți.

– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.

– La ce?

– Unde ai haine de schimb?

– În dulapul din colț, de ce?

– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.

După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.

– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?

– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!

– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.

– E mai dificil, dar nu imposibil.

– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.

– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.

– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.

– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.

– Două?

– Da, așa spunea mama.

– Ce să-ți mai facă?

– De unde să știu. Habar n-am.

– O  să mă interesez eu.

Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.

Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.

Citeste partea a VI-a