O poezie scrisă mamei, la 14 ani.
Privind la MAMA…
Uitându-mă la stele
Văd ochii mamei mele,
Uitându-mă la soare-i
Văd faţa sclipitoare.
Uitându-mă la nori
Ai mamei obrăjori,
Privind atent la toate
Cât de frumos create.
Uitându-ma la cer
Eu văd al mamei păr
Cu luna prinsă-n el.
Uitându-mă în viaţă
La tot ce e senin,
Va fi ca o povaţă
Să preţuieşti ce ai, din plin.
Căci toate trec, se-aşterne şi uitarea,
Dar nu ar trebui să uiţi ce ţi-e mai sfânt!
Căci amintindu-ţi…tristă-ţi va fi calea
Şi nu vei şti ce-i pacea pe pământ.
IUBEŞTE-ŢI MAMA cât încă trăieşte
Să nu-ntârzii ‘n-al morţii ceas
Că nu vei mai putea vreodată
Să chibzuieşti ce ţi-a rămas…
Printre gânduri 
Tare emotionanta poezia ta, Alex – se simte iubirea ta, pentru mama ta, in fiecare cuvant. Din nou indemnul tau de la final plin de intelepciune si demn de urmat cu sfintenie!
O seara minunata iti doresc, Alex! 🙂
Multumesc, Stefania!:) Şi tu eşti trecută prin asta, aşa că înţelegi cel mai bine. O seară frumoasă.
impresionant!…la 14 ani aveai atâta minte?????…oh, doamne!
Mai mult sentiment decât minte. Abia atunci când pierzi pe cineva îţi dai seama cât de important a fost pentru tine.
din păcate așa este….întotdeauna realizezi prea târziu!:(
Ultima strofa m-a impresionat atit de mult incit mi-a fost imposibil sa nu lacrimez. Nu sunt cuvinte pentru alte comentarii.
…din lacrimi a izvorât, lacrimi naşte.
speachless….
superba…
Multumesc.