Cele mai mari dureri  au venit  întotdeauna de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult.

De iubit, n-a iubit multe suflete, totuşi nu putem spune că era un antisocial, pentru că mereu era înconjurat de prieteni.

Iubind puţine persoane, ar fi însemnat să sufere puţin. Dar, în cazul lui n-a fost aşa. Părea cel mai amărât om de pe pământ, iar când priveai în ochii lui, puteai să te cufunzi în cea mai adâncă prăpastie a tristeţii. Mulţi, la vederea lui, păreau tulburaţi de misterul care îi învăluia expresia. Cunoscut de toţi şi necunoscut de nimeni, în acelaşi timp.

L-am întâlnit acum câteva zile în parc, pe un ger insuportabil. Părea fericit, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea cât mai mult din peisajul de iarnă. Parcă nu mai mâncase de multă vreme şi se hrănea cu ce vedea. Mergea privind cerul şi coroanele copacilor încărcate de zăpadă fără să fie atent pe unde calcă. Eram la douăzeci de paşi de el, şi văzându-l nedezlipit de bolta cerului am privit şi eu să văd ce îl impresionase atât de mult. Nimic special pentru mine. Îmi făceam griji pentru el, să nu calce strâmb sau să alunece, ceea ce s-a şi întâmplat după nici 3 secunde. M-am dus repede spre el să-l ajut să se ridice, dar un râs timid la început, şi apoi parcă tot mai nebunesc m-a ţintuit în faţa lui fără să intervin cu nimic. M-a observat imediat şi cum stătea culcat cu faţa spre cer, s-a întors pe o parte spre mine, spunându-mi:

– Vrei să mă ajuţi să mă ridic? Am dat uşor din cap, însă nici eu nu mai ştiam ce vroiam să fac, atât de mult mă afectase tonul vocii şi privirea lui din altă lume.

– E mai bine jos, să ştii. De aici, nu te poate doborî nimeni. Poţi să priveşti oamenii dintr-un unghi din care nu-i priveşte decât moartea.

Ce cuvinte… I-am întins mâna să se ridice.

– Lasă-mă să mai stau puţin, crezi că priveam cerul pentru că vedeam îngerii sau pe Dumnezeu? Nu. Aşteptam să cad cât mai natural, să-mi trezesc nişte amintiri şi să văd dacă va remarca cineva căderea mea.

Aveam atâtea de făcut, însă parcă simţeam că acest om ascunde în el toate secretele pământului şi că urmează să aflu lucruri nemaiauzite.

– V-am văzut eu, şi chiar înainte să cădeţi am presupus că asta urma să se întâmple. Sunt Andrei,  i-am spus, întinzându-i pentru a doua oară mâna să se ridice.

-Nu mă păcăleşti aşa uşor. Ţi-am spus că e mult mai bine jos.

Era conştient de influenţa pe care o exercita asupra mea, ştia că nu voi pleca în clipa imediat următoare şi că poate juca cum îi place.

– Eu sunt mort, nu nebun. Nu mai ştiu cum mă cheamă pentru că nu vreau. Pentru că mi-am blestemat părinţii de atâtea ori pentru că m-au botezat şi mi-au dat un nume. Au greşit. Eu n-am nevoie de nume. Pe mine nu are cine să mă cheme, nu are cine să mă alinte. Eu nu am identitate publică. Mă mir totuşi, că tu m-ai observat căzând. Fac asta în fiecare zi, şi tot mai rar observă cineva că m-am prăbuşit şi vine să mă ajute. Însă, toţi se depărtează când încep să le spun ce ţi-am spus şi ţie. Nu vrei să stai jos?

– Nu vreţi mai bine să stăm pe o bancă? După expresia feţei am înţeles că nu avea de gând să se ridice prea curând…

citește partea a doua aici