texte

O poveste de viaţă XVI

„Când se deschise ușa și intră Andrei, Claudia nu-și putu crede ochilor. Sări de gâtul lui să-l ia în brațe și să-l sărute. Îl așteptase atâta vreme…”

CONTINUARE de la partea a XV-a

Nu ştia că numele ei fusese şters de multă vreme din inima lui Andrei. Că Andrei uitase toate sacrificiile făcute pentru el şi îi pregătise o surpriză care avea să-i schimbe viaţa. Se lipise de el şi nu voia să-i mai dea drumul. Simţea că ceva nu e în regulă dacă venise fără bagaj, însă n-avea puterea să-l întrebe nimic. Ar fi preferat să moară ţinându-l în braţe, decât să afle că urma s-o părăsească din nou. Andrei se desprinse încet din îmbrăţişare şi îi spuse că ar fi mai bine să ia un loc pe canapea deoarece vrea să-i spună ceva.

Trimise copiii în altă cameră şi timp de jumătate de oră suspinele mamei pătrundeau până la cei trei copii, lăsându-i să înţeleagă că viaţa va merge şi mai greu decât înainte.

Claudia îşi acceptă soarta fără să strige, fără să-l urască pe Andrei, fără să-i reproşeze ceva. După ce Andrei părăsi locuinţa, o parte din durerea ei interioară începu să-şi facă loc afară. Plângea şi încerca să revadă tot ce făcuse în viaţă ca un condamnat la moarte înaintea executării sentinţei. Se revăzu la 17 ani, când visa să ajungă un medic renumit. Apoi la spital, după terminarea studiilor. Apoi Andrei. Cel de la început. Fără vedere, însă cu un suflet deosebit. Cel pentru care renunţase la carieră şi se mută la ţară. Cel căruia îi redase vederea. Cel care acum o părăsea pentru totdeauna. Niciodată nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva. O durere acută îi apăsa pieptul, iar o mână nevăzută implanta câte un cuţit în inimă, în plămâni, în ficat… Copiii, singura ei speranţă şi singurul impuls pentru a trăi veniră s-o strângă în braţe. Fetiţa veni prima, urmată de frăţiori. În ochii lor trişti se citea aceeaşi durere şi deznădejde, încât văzându-i Claudia începu să plângă în hohote, strângându-i mai tare la piept.

– Scumpii mei, voi sunteţi viaţa mea…voi sunteţi tot ce mai am pe pământ…

Claudia încerca să ascundă de ochii lumii durerea şi tristul adevăr care nu-i dădeau pace. Făcea eforturi uriaşe să nu izbucnească în plâns, văzând pe stradă cupluri care se ţineau de mână. Se schimbase la faţă de la atâta plâns, însă când era întrebată punea totul pe seama oboselii şi a nesomnului.

După o lună primi citaţia într-un plic. Alte lacrimi îi brăzdară faţa pe traseul lor binecunoscut. Asemeni şanţurilor create de apă în urma averselor, lacrimile schiţară mici cute pe faţa ei.

La proces îşi văzu pentru ultima oară călăul şi pe cea care avea să-i ţină locul alături de Andrei. Copiii rămaseră în grija ei, deoarece Andrei era considerat invalid.

Sunetul ciocanului dădu sentinţa definitivă. Odată cu el, inima Claudiei încetă să mai pulseze ca mai înainte. Nici respiraţia nu mai era aceeaşi. Parcă cineva îi stătea pe suflet şi se hrănea cu oxigenul ei, sorbea din sângele ei lăsând-o fără vlagă. Împărţea, fără puterea de a se opune, toate resursele secătuite ale corpului ei slăbit cu o nălucă.

Timp de două luni, seară de seară stătea la lumina lămpii târziu în noapte citind, plângând şi rugându-se. Nu de puţine ori cei mici se trezeau noaptea să meargă la baie şi o găseau citind.

Citeste FINALUL

Standard
texte

Izvorul durerilor (III)

continuare de la partea II

…multe lucruri nu ţin de noi. Dacă nici măcar asupra trupului nostru nu avem control deplin, cum să-ţi imaginezi că-l poţi controla pe al altuia? Andrei, ai spune că sunt nebun? Uite, din cele ce ţi-am spus până acum a fost ceva neadevărat?

– Nu, cum aşa, aţi spus nişte lucruri foarte adevărate într-un mod cu totul special.

– Mi-aş fi dorit ca toţi să fi avut aceeaşi părere. Sau măcar ea. Dar nu, eu sunt un nebun care transpune în cuvinte visele. Sunt un bolnav care vrea să-i trateze pe alţii. Şi uite-aşa, am rămas singur cu nebunia mea.

– Staţi să înţeleg şi eu, aţi fost căsătorit, apoi v-aţi despărţit pentru că ea v-a considerat nebun. Sau n-am înţeles?

– Să ştii că persoana de lângă tine, cea care îţi zâmbeşte cel mai frumos, a cărei voce e cea mai dulce, care se implică cel mai mult în a-ţi oferi un sprijin, paradoxal îţi poate deveni cel mai aprig duşman. Paradoxal, pentru cei care nu înţeleg natura fenomenului. În fond, lucrurile sunt mai simple. Ne-am obişnuit de mici, când eram foarte vulnerabili, să purtăm un scut. Să folosim diverse strategii pentru a ne proteja. Când creştem şi vedem cum merg lucrurile în societatea adulţilor, apelăm la strategii mai bune, şi astfel ne creem o identitate diferită. Ieşim în lume cu masca pe faţă, ne comportăm diferit, ne limităm acţiunile în funcţie de nişte norme fixate anterior. Lumea nu poate vedea decât ce-i arătăm să vadă. Suntem actori în fiecare zi, cum ieşim din casă. Ne jucăm atât de bine rolurile, încât nimeni nu poate afirma despre noi, decât ceea ce ştie, adică o imagine falsă. Şi aici intervine cel mai mare duşman. Cel de lângă noi, în faţa căruia jucăm fără mască. Cel care ne cunoaşte cel mai mult, ne poate răni cel mai mult. Pentru că suntem vulnerabili, incapabili de a ne dirija corpurile, şi chiar mintea.

– Şi totuşi, povestiţi-mi, aţi fost căsătorit, ce s-a întâmplat?

– Nu. Căsătorit sau necăsătorit, lucrurile stau la fel. Nu schimbă o hârtie sentimentele, poate doar numărul banilor din cont, al obligaţiilor şi responsabilităţilor. A fost iubita mea multă vreme. Până când eu….

Citeşte PARTEA A IV-A

Standard
texte

Izvorul durerilor (I)

Cele mai mari dureri  au venit  întotdeauna de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult.

De iubit, n-a iubit multe suflete, totuşi nu putem spune că era un antisocial, pentru că mereu era înconjurat de prieteni.

Iubind puţine persoane, ar fi însemnat să sufere puţin. Dar, în cazul lui n-a fost aşa. Părea cel mai amărât om de pe pământ, iar când priveai în ochii lui, puteai să te cufunzi în cea mai adâncă prăpastie a tristeţii. Mulţi, la vederea lui, păreau tulburaţi de misterul care îi învăluia expresia. Cunoscut de toţi şi necunoscut de nimeni, în acelaşi timp.

L-am întâlnit acum câteva zile în parc, pe un ger insuportabil. Părea fericit, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea cât mai mult din peisajul de iarnă. Parcă nu mai mâncase de multă vreme şi se hrănea cu ce vedea. Mergea privind cerul şi coroanele copacilor încărcate de zăpadă fără să fie atent pe unde calcă. Eram la douăzeci de paşi de el, şi văzându-l nedezlipit de bolta cerului am privit şi eu să văd ce îl impresionase atât de mult. Nimic special pentru mine. Îmi făceam griji pentru el, să nu calce strâmb sau să alunece, ceea ce s-a şi întâmplat după nici 3 secunde. M-am dus repede spre el să-l ajut să se ridice, dar un râs timid la început, şi apoi parcă tot mai nebunesc m-a ţintuit în faţa lui fără să intervin cu nimic. M-a observat imediat şi cum stătea culcat cu faţa spre cer, s-a întors pe o parte spre mine, spunându-mi:

– Vrei să mă ajuţi să mă ridic? Am dat uşor din cap, însă nici eu nu mai ştiam ce vroiam să fac, atât de mult mă afectase tonul vocii şi privirea lui din altă lume.

– E mai bine jos, să ştii. De aici, nu te poate doborî nimeni. Poţi să priveşti oamenii dintr-un unghi din care nu-i priveşte decât moartea.

Ce cuvinte… I-am întins mâna să se ridice.

– Lasă-mă să mai stau puţin, crezi că priveam cerul pentru că vedeam îngerii sau pe Dumnezeu? Nu. Aşteptam să cad cât mai natural, să-mi trezesc nişte amintiri şi să văd dacă va remarca cineva căderea mea.

Aveam atâtea de făcut, însă parcă simţeam că acest om ascunde în el toate secretele pământului şi că urmează să aflu lucruri nemaiauzite.

– V-am văzut eu, şi chiar înainte să cădeţi am presupus că asta urma să se întâmple. Sunt Andrei,  i-am spus, întinzându-i pentru a doua oară mâna să se ridice.

-Nu mă păcăleşti aşa uşor. Ţi-am spus că e mult mai bine jos.

Era conştient de influenţa pe care o exercita asupra mea, ştia că nu voi pleca în clipa imediat următoare şi că poate juca cum îi place.

– Eu sunt mort, nu nebun. Nu mai ştiu cum mă cheamă pentru că nu vreau. Pentru că mi-am blestemat părinţii de atâtea ori pentru că m-au botezat şi mi-au dat un nume. Au greşit. Eu n-am nevoie de nume. Pe mine nu are cine să mă cheme, nu are cine să mă alinte. Eu nu am identitate publică. Mă mir totuşi, că tu m-ai observat căzând. Fac asta în fiecare zi, şi tot mai rar observă cineva că m-am prăbuşit şi vine să mă ajute. Însă, toţi se depărtează când încep să le spun ce ţi-am spus şi ţie. Nu vrei să stai jos?

– Nu vreţi mai bine să stăm pe o bancă? După expresia feţei am înţeles că nu avea de gând să se ridice prea curând…

citește partea a doua aici

Standard
texte

Perlele şi suferinţa

Se spune că suferinţa face oamenii mai buni. Deoarece e puţin ciudată această transformare, cel puţin din privinţa raportului cauză-efect, îmi propun să observăm cum poate suferinţa să determine o schimbare pozitivă în om.

Ce se întâmplă cu noi atunci când suferim?  Durere, deznădejde, dezamăgire, declin… Când pierdem pe cineva drag, când o boală incurabilă ne subjugă existenţa, când cei pe care îi preţuim ne întorc spatele, sufletul nostru sângerează. Durerile resimţite de spirit sunt infinit superioare celor resimţite de trup. După fiecare lovitură primită reacţionăm în mod diferit. Unii se ridică în picioare, trag aer în piept şi îşi iau un scut pentru a rezista atacurilor ulterioare. Alţii, continuă să meargă în genunchi după ce au fost doborâţi. Cea de-a treia categorie poate fi inclusă în această listă cu greu. Vorbim despre cei care, după ce primesc o lovitură, nu se mai ridică de jos, ba mai mult, prin simpla prezenţă la nivelul solului îi împiedică pe alţii să avanseze.

Şi totuşi, cum devenim mai buni? Exemplul perlelor este cel mai relevant pentru această situaţie. Pentru necunoscători, voi povesti cum se formează o perlă(mărgăritar), una dintre cele mai frumoase bijuterii. La bază stau două teorii, ambele concludente pentru exemplul meu. Prima teorie, şi cea mai răspândită afirmă că atunci când un fir de nisip pătrunde în interiorul unei scoici provoacă o rană extrem de profundă. Ca măsură de apărare, sau ca o consecinţă a durerii scoica secretă un lichid care izolează firul de nisip de membrană. Grosso modo, perlele sunt  lacrimile scoicilor.  Cea de-a doua teorie, mai nouă, spune că perla se formează ca rezultat al unei măsuri de protecţie luate de scoică împotriva unei boli parazitare. Pentru a scăpa de durere şi de influenţa negativă a parazitului, scoica îl înveleşte cu sidef, dând naştere perlei. Ca şi în primul caz, perla apare în urma suferinţei resimţite de scoică.

Aplicând acest exemplu la suferinţele cu care ne confruntăm, este mai simplu să înţelegem cum devenim mai buni. Sufletul rănit varsă lacrimi asemenea scoicii. Şi cu fiecare lacrimă, se conturează tot mai frumos profilul unei perle.

Se mai spune că suferinţa este o binecuvântare. Poate pentru că ne face mai buni.

Ce impact a avut suferinţa în viaţa ta?

Standard