texte

O poveste de viață XII

”Nu știa cum să-i răspundă pentru a nu-l răni, și totodată, dacă se simțea legată de el din milă sau din pură dragoste.”

-continuare de la partea a XI-a

– Andrei, vreau să mă asculți cu atenție. Cred că trecem prea repede de la una la alta. Căsătoria nu e o joacă. Nici măcar n-am avut timp să ne cunoaștem îndeaproape. Cred că ar trebui să mai așteptăm puțin. Nu crezi?

Andrei o asculta cu atenție și-și imagina ce-ar fi fost dacă i-ar fi spus DA dintr-o dată. Știa că așteptările de multe ori se dovedesc a fi zadarnice. Dar în același timp, știa că niciodată nu e bine să forțezi lucrurile. Așa că-i dădu dreptate. Până să ajungă la destinație reușiră să găsească o modalitate de a se întâlni. Claudia veni cu propunerea să-l interneze într-un centru de recuperare din apropierea spitalului unde activa ea, care oferea servicii gratuite nevăzătorilor de gradul I.  Vorbiră apoi cu mama și o convinseră după mici eforturi, bineînțeles ascunzându-i motivul real al acestei mutări. A fost suficient să-i spună că Andrei va primi îngrijire specializată benefică recuperării și că toate serviciile sunt absolut gratuite și de calitate.

Urmară trei luni în care cei doi se întâlneau aproape în fiecare zi. Andrei reușise să compenseze lipsa vederii, îmbunătățindu-și celelalte simțuri. Acum avea un auz mult mai fin, reușind să recunoască vocile prietenilor cu o foarte mare ușurință. De asemenea, simțul mirosului atinsese cote maxime, trezindu-se de multe ori că era singurul din cameră sau din grupul de prieteni care simțea anumite mirosuri pe care alții nu le percepeau. Nu se putea să nu-și dezvolte și celelalte două simțuri: gustul și pipăitul (răspunsul la stimulii externi).  Nu se știe dacă toate aceste schimbări s-au încadrat  într-un proces volitiv sau o adaptare naturală la condițiile noi ce i se ofereau.

Cert este că la internarea în centru aceste simțuri atingeau cote normale, uneori chiar inferioare. În prima lună se petrecură câteva scene total neverosimile. Într-o după amiază Claudia îi făcu o vizită și-l luă de mână pentru a ieși afară. După ce stătură aproape o oră, ea plecă fără să-l sărute. Peste o oră reveni și Andrei se miră găsind-o lângă el, deși stabiliseră să se vadă a doua zi. Îi spuse că nu se aștepta să se întoarcă atât de repede înapoi. Ea nu înțelese nimic din spusele lui. Nu-i răspunse.

A doua zi istoria se repetă. Andrei simți totuși de data aceasta că la întoarcere Claudia mirosea cu totul altfel. Cum reușise să-și schimbe parfumul în jumătate de oră? Fu nedumerit și de data aceasta, dar nu-i spuse nimic. În ziua următoare, Andrei se hotărî să descifreze misterul ce-l învăluia de două zile. Claudia veni ca de obicei și ieșiră afară să se plimbe. De data aceasta, Andrei își plimbă mâinile pornind de la umerii ei mici și rotunzi și coborându-le până la coapse, analizând cu ce era îmbrăcată. Adulmecă parfumul care-o învăluia și aroma sărutului la despărțire.

O așteptă să se întoarcă peste o oră, două, însă în zadar. A doua zi veni și o întrebă de ce nu se întoarse în ziua precedentă. Îi spuse că o reținuseră niște probleme legate de spital. Avea aceleași haine și același parfum. După ce se despărțiră el o întrebă dacă va reveni. Primi un răspuns scurt, în care-i spunea că nu știe sigur.

Și reveni după jumătate de oră.

– Andrei, n-am putut ajunge ieri. Am stat două ture de gardă, înlocuind o colegă. Știu că ți-a fost dor de mine, nu-i așa? Îl sărută dulce și-l strânse la piept. Alt parfum. Alte haine.

Andrei era tot mai confuz, iar dacă ar fi fost sănătos, ai fi putut citi în ochii lui o nedumerire totală. Claudia observă imediat că nu era în apele lui și-l întrebă:

– Ce-ai pățit? Nu te simți bine?

– Nu înțeleg nimic. Ce se petrece cu tine de patru zile? De ce-mi spui că n-ai fost ieri să mă vezi? N-am stat noi ieri pe bancă aproape o oră și ne-am plimbat prin parcul de lângă centru?

Cu fiecare întrebare fața Claudiei devenea tot mai încordată. Nu înțelegea ce se petrece cu Andrei. Să fi început să aiureze?

– Andrei, acum mă întreb eu ce se întâmplă cu tine. Ieri nu am trecut deloc pe la centru.

citește partea a XIII-a

Standard
texte

Izvorul durerilor (I)

Cele mai mari dureri  au venit  întotdeauna de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult.

De iubit, n-a iubit multe suflete, totuşi nu putem spune că era un antisocial, pentru că mereu era înconjurat de prieteni.

Iubind puţine persoane, ar fi însemnat să sufere puţin. Dar, în cazul lui n-a fost aşa. Părea cel mai amărât om de pe pământ, iar când priveai în ochii lui, puteai să te cufunzi în cea mai adâncă prăpastie a tristeţii. Mulţi, la vederea lui, păreau tulburaţi de misterul care îi învăluia expresia. Cunoscut de toţi şi necunoscut de nimeni, în acelaşi timp.

L-am întâlnit acum câteva zile în parc, pe un ger insuportabil. Părea fericit, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea cât mai mult din peisajul de iarnă. Parcă nu mai mâncase de multă vreme şi se hrănea cu ce vedea. Mergea privind cerul şi coroanele copacilor încărcate de zăpadă fără să fie atent pe unde calcă. Eram la douăzeci de paşi de el, şi văzându-l nedezlipit de bolta cerului am privit şi eu să văd ce îl impresionase atât de mult. Nimic special pentru mine. Îmi făceam griji pentru el, să nu calce strâmb sau să alunece, ceea ce s-a şi întâmplat după nici 3 secunde. M-am dus repede spre el să-l ajut să se ridice, dar un râs timid la început, şi apoi parcă tot mai nebunesc m-a ţintuit în faţa lui fără să intervin cu nimic. M-a observat imediat şi cum stătea culcat cu faţa spre cer, s-a întors pe o parte spre mine, spunându-mi:

– Vrei să mă ajuţi să mă ridic? Am dat uşor din cap, însă nici eu nu mai ştiam ce vroiam să fac, atât de mult mă afectase tonul vocii şi privirea lui din altă lume.

– E mai bine jos, să ştii. De aici, nu te poate doborî nimeni. Poţi să priveşti oamenii dintr-un unghi din care nu-i priveşte decât moartea.

Ce cuvinte… I-am întins mâna să se ridice.

– Lasă-mă să mai stau puţin, crezi că priveam cerul pentru că vedeam îngerii sau pe Dumnezeu? Nu. Aşteptam să cad cât mai natural, să-mi trezesc nişte amintiri şi să văd dacă va remarca cineva căderea mea.

Aveam atâtea de făcut, însă parcă simţeam că acest om ascunde în el toate secretele pământului şi că urmează să aflu lucruri nemaiauzite.

– V-am văzut eu, şi chiar înainte să cădeţi am presupus că asta urma să se întâmple. Sunt Andrei,  i-am spus, întinzându-i pentru a doua oară mâna să se ridice.

-Nu mă păcăleşti aşa uşor. Ţi-am spus că e mult mai bine jos.

Era conştient de influenţa pe care o exercita asupra mea, ştia că nu voi pleca în clipa imediat următoare şi că poate juca cum îi place.

– Eu sunt mort, nu nebun. Nu mai ştiu cum mă cheamă pentru că nu vreau. Pentru că mi-am blestemat părinţii de atâtea ori pentru că m-au botezat şi mi-au dat un nume. Au greşit. Eu n-am nevoie de nume. Pe mine nu are cine să mă cheme, nu are cine să mă alinte. Eu nu am identitate publică. Mă mir totuşi, că tu m-ai observat căzând. Fac asta în fiecare zi, şi tot mai rar observă cineva că m-am prăbuşit şi vine să mă ajute. Însă, toţi se depărtează când încep să le spun ce ţi-am spus şi ţie. Nu vrei să stai jos?

– Nu vreţi mai bine să stăm pe o bancă? După expresia feţei am înţeles că nu avea de gând să se ridice prea curând…

citește partea a doua aici

Standard