texte

O poveste de viață XI

continuare de la partea a X-a

Cei trei porniră împreună spre stația de autobuz după ce-și luară rămas bun de la gazdă. Pentru câteva minute merseră alături, apoi Andrei și Claudia își încetiniră pașii pentru a putea discuta nestigheriți. Claudia era curioasă ce mesaj avea Andrei pentru ea și în același timp mirată că reușise să ajungă până aici fără să-i fi dat adresa unde locuia. După câteva momente în care Andrei făcea eforturi să transpună în cuvinte ceea ce simțea, reuși să spună:

– Claudia, am venit la tine pentru că nu mai puteam sta acasă singur. Nu îmi suport viața, nu pot să mă bucur de nimic dacă nu……ești tu lângă mine. Cât am stat în spital m-am atașat de tine. Știu cum arăți fără să te fi văzut, dintr-un vis frumos care mi-a dăruit speranța de a te căuta și găsi.

Aceste declarații nu puteau fi făcute din mers, cei doi stăteau acum față în față. În timp ce o privire culegea dragoste de pe un chip senin, o alta culegea din infinitul de umbre o singură imagine care-i inspira viața.

-Andrei…atât putu spune Claudia. Îl simpatiza și ea, dar niciodată nu s-ar fi gândit că se va ajunge aici.

– Claudia, știu că pentru tine pare o nebunie. Între noi n-a fost nimic, iar eu am început să-ți înșir atâtea declarații. Crede-mă, nu găsesc vreun motiv pentru care să trăiesc, în afară de tine. Drumul meu până aici e ca o ultimă încercare de a resuscita un muribund.

Mama se opri și ea la câțiva pași de tineri, însă nu auzea nimic din ce-și spuneau. Pe măsură ce își descărca sufletul Andrei devenea tot mai liniștit, iar toată tensiunea se transfera Claudiei.

– Nu spune nimic…

Andrei se lipi de ea și o strânse în brațe. Inevitabil, urmă un sărut prelung. Claudia fu cea care se desprinse observând că erau monitorizați de mama lui Andrei.

– Stai, mama ta se uită la noi. Nu-i frumos.

– Eu n-o văd, spuse el zâmbind. Hai să mergem ușor spre ea, ca să ne continuăm drumul.

Se țineau de mână și mergeau plutind. Andrei ușurat, iar Claudia oscilând între bucurie și un adânc sentiment al imprevizibilului. Nu putea să anticipeze nimic, nu se gândea la nimic. Nu știa ce se întâmplă cu ea și dacă e conștientă de ceea ce face. Andrei o ținea de mână atât de ferm, cum te agăți de o liană când simți că aluneci într-o prăpastie. Deodată se opri și se lipi de ea. Vroia să spună ceva, însă nu reușea:

– Vrei…să fii soția mea?

Această întrebare avu un efect previzibil. O încurcă și mai mult. Andrei îi spusese mai devreme cât de mult se atașase de ea și că în absența ei ar muri. Nu știa cum să-i răspundă pentru a nu-l răni, și totodată, dacă se simțea legată de el din milă sau din pură dragoste.

– Andrei…

citește partea a XII-a

Standard
texte

Izvorul durerilor (III)

continuare de la partea II

…multe lucruri nu ţin de noi. Dacă nici măcar asupra trupului nostru nu avem control deplin, cum să-ţi imaginezi că-l poţi controla pe al altuia? Andrei, ai spune că sunt nebun? Uite, din cele ce ţi-am spus până acum a fost ceva neadevărat?

– Nu, cum aşa, aţi spus nişte lucruri foarte adevărate într-un mod cu totul special.

– Mi-aş fi dorit ca toţi să fi avut aceeaşi părere. Sau măcar ea. Dar nu, eu sunt un nebun care transpune în cuvinte visele. Sunt un bolnav care vrea să-i trateze pe alţii. Şi uite-aşa, am rămas singur cu nebunia mea.

– Staţi să înţeleg şi eu, aţi fost căsătorit, apoi v-aţi despărţit pentru că ea v-a considerat nebun. Sau n-am înţeles?

– Să ştii că persoana de lângă tine, cea care îţi zâmbeşte cel mai frumos, a cărei voce e cea mai dulce, care se implică cel mai mult în a-ţi oferi un sprijin, paradoxal îţi poate deveni cel mai aprig duşman. Paradoxal, pentru cei care nu înţeleg natura fenomenului. În fond, lucrurile sunt mai simple. Ne-am obişnuit de mici, când eram foarte vulnerabili, să purtăm un scut. Să folosim diverse strategii pentru a ne proteja. Când creştem şi vedem cum merg lucrurile în societatea adulţilor, apelăm la strategii mai bune, şi astfel ne creem o identitate diferită. Ieşim în lume cu masca pe faţă, ne comportăm diferit, ne limităm acţiunile în funcţie de nişte norme fixate anterior. Lumea nu poate vedea decât ce-i arătăm să vadă. Suntem actori în fiecare zi, cum ieşim din casă. Ne jucăm atât de bine rolurile, încât nimeni nu poate afirma despre noi, decât ceea ce ştie, adică o imagine falsă. Şi aici intervine cel mai mare duşman. Cel de lângă noi, în faţa căruia jucăm fără mască. Cel care ne cunoaşte cel mai mult, ne poate răni cel mai mult. Pentru că suntem vulnerabili, incapabili de a ne dirija corpurile, şi chiar mintea.

– Şi totuşi, povestiţi-mi, aţi fost căsătorit, ce s-a întâmplat?

– Nu. Căsătorit sau necăsătorit, lucrurile stau la fel. Nu schimbă o hârtie sentimentele, poate doar numărul banilor din cont, al obligaţiilor şi responsabilităţilor. A fost iubita mea multă vreme. Până când eu….

Citeşte PARTEA A IV-A

Standard