…continuare de la partea I…

– De ce nu vrei să stai tu jos?

– Știți…nu pot să stau pe jos. Mă murdăresc, plus că trece multă lume pe aici, o să se uite pătrat la noi. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră, dar veniți mai bine pe banca aceea din dreapta.

– Toți ne îngrijim cu atenție hainele, dar uităm de suflet. Ne e teamă să nu ne pătăm hainele, dar nu vedem negura gândurilor noastre. Pe rafturile magazinelor găsești atâtea tipuri de detergent pentru haine și nimic pentru suflet. O să merg cu tine să stăm pe bancă, te înțeleg. Nu ești tu de vină că ți-e jenă de privirile celor din jur. Pretenția artificială la cultură și civilizație a oamenilor i-a transformat în niște marionete. Nu sunt stăpâni pe propriile acțiuni, nu fac nimic din inițiativă personală, ci profund influențați de percepția societății. Spiritul de turmă.

Ne-am apropiat de bancă, și am luat loc. Vroiam să aflu mai multe despre acest om, însă nu puteam să-l întreb așa direct detalii din viața personală.

– Vă mulțumesc că ați venit pe bancă. E mai bine aici. Spuneați că obișnuiți să cădeți pe jos aproape în fiecare zi, să vedeți cum reacționează oamenii. Veniți de multă vreme în parc?

– Ehee…vin de mai mulți ani. Și cu fiecare zi, îmi dau seama că locul meu nu e printre oameni. Sau cel puțin, nu între oamenii de astăzi. Spune-mi mai bine despre tine, ești tânăr, visezi, iubești, zbori, te  bucuri de viață?

– Încerc. Iubesc și visez ca iubirea să nu se termine niciodată. Nu pot să-mi imaginez viața fără iubire. Din iubire se naște viața – dacă moare iubirea viața rămâne un copil orfan.

– Așa am fost și eu. Am iubit cu atâta patimă, am iubit sincer, am iubit ca un nebun. Ajunsesem să o cunosc atât de bine, încât îi citeam gândurile. Mă simțeam legat de ea, trup și suflet. Dar…

citeşte partea a III-a