poezii

Izvorul fericirii

Izvorul fericirii izvorăşte din acelaşi loc.

Din acelaşi loc cu izvorul durerii curge peste lume.

Atât de aproape curg,

încât atunci când vrei să sorbi un strop din izvorul fericirii

tulburi apa durerii, şi invers.

Aşa că,

un beat de fericire a încurcat izvoarele

înecându-se în durere,

iar unul îngropat în tristeţe

a fost resuscitat de o gură

din apa fericirii.

 

Standard
texte

O poveste de viaţă XIV

„După o lună veni momentul mult așteptat. O nuntă mare, cu mulți invitați, însă cu totul neobișnuită.”

-Continuare de la partea a XIII-a

Printre cei invitaţi la eveniment erau mulţi care veniseră din curiozitate. Nu vedeai în fiecare zi un mire orb care să-şi găsească o soţie sănătoasă.

Ceea ce făcea din acestă nuntă un eveniment neobişnuit, nu erau invitaţii, mâncărurile sau decorul, ci mirii. Când îi priveai, o tulburătoare tristeţe începea să te copleşească.

Cu fiecare invitat care venea să completeze locurile libere atmosfera devenea tot mai apăsătoare. Puţini se încumetau să zâmbească, iar dacă o făceau se citea un zâmbet reţinut, forţat, fals.

Dacă priveai detaşat la toţi cei adunaţi aveai impresia că asişti la o ceremonie mortuară. Privind la cei doi miri aşezaţi în capul mesei, nu puteai să nu observi că mirele era legat de scaun de ceva vreme, nu se mişca de la locul lui şi pipăia cu mâinile să ia ceva de pe masă. Din când în când, Claudia îi dădea în grabă câte ceva să mănânce. El nu putea să vadă dacă lumea e veselă, dacă se bucură pentru ei. Nu putea să vadă cine a venit la nuntă, iar Claudia îi cunoştea doar pe invitaţii veniţi din partea ei. Totuşi, atunci când veneau să salute mirii, invitaţii se prezentau. Andrei, încerca să-şi aducă aminte după nume, iar dacă numele nu-i spuneau nimic, zâmbea dând din cap, ca şi cum şi-ar fi adus aminte pe cine avea în faţă.

Claudia vedea însă tristeţea din ochii tuturor. Vedea lacrimile din colţul ochiului, vedea cum toţi vorbesc arătând sau nu cu degetul spre ei şi se întreba de ce oamenii nu se bucură, de ce fac din toate o tragedie. De ce nu văd partea bună a lucrurilor. Doar nu veniseră la o înmormântare. Cel puţin aşa credea ea. Însă, această nuntă avea să fie înmormântarea ei. Această tristeţe din ochii mulţimii, părea să-i deplângă viitorul ei alături de un orb şi nu soarta celui rămas fără vedere.

După nuntă lucrurile au început să meargă din ce în ce mai bine, sfidând parcă opinia generală. După un an  li se născu primul copil. Apoi urmară încă doi la distanţă de doi ani între ei. Claudia obţinu un post de asistent medical la un liceu din localitatea vecină. Andrei muncea de acasă pentru o societate a orbilor. Cu ajutorul unei prese, confecţiona capace de metal pentru borcane.  Claudia află că în Sankt Petersburg se fac operaţii la creier pentru îmbunătăţirea vederii, cu riscuri minime. Lăsară copiii în grija bunicilor şi merseră la renumitul spital. După operaţie vederea lui Andrei se îmbunătăţi considerabil. Acum putea distinge chipul persoanelor aflate la o distanţă nu mai mare de 1 metru. Recunoştea feţele. Distingea culorile. Era cel mai fericit. O iubea atât de mult pe Claudia, şi-i mulţumea cerului că a întâlnit-o. Toate păreau să fie rupte dintr-o poveste frumoasă cu Zâne şi Feţi – Frumoşi.

Însă, ca în orice familie…

CITEȘTE partea a XV-a

Standard
texte

O poveste de viață VIII

continuare de la partea a VII-a

Imaginea din vis i se plimba pe dinaintea ochilor ademenindu-l parcă, făcându-i dorul și mai aprig. Nu mai putea să stea legat de un loc unde simțea cum moare în fiecare zi. Nu avea nici un rost să se trezească numai pentru a mânca și a se gândi mereu la aceleași subiecte. Viața trebuie să fie înconjurată de bucurii, altminteri nu mai e viață. Iar viața lui, categoric nu se afla între pereții casei părintești. Viața lui rămăsese la spital, alături de cea care i-o redase. Simțea că numai alături de ea ar putea scăpa de această tortură insuportabilă.

Când mama veni să-i aducă mâncarea își deschise sufletul în fața ei:

– Mamă, nu mai suport…nu pot să stau în fiecare zi în casă, fără să fac nimic. Nu pot să trăiesc numai ca să mănânc. Simt că n-o s-o mai duc mult în ritmul ăsta.

Mama rămase surprinsă de mărturisirea fiului. Deși îl vedea cum slăbește văzând cu ochii și se schimbă la față, era convinsă că a făcut tot ce-i stătea în putință pentru a-l face fericit. Îi pregătea mereu mâncare la timp și avea grijă ca să-i gătească variat. Îi spăla hainele și-i oferea odată la două zile schimburi curate. Nu înțelegea că băiatul ei avea nevoie de o altfel de grijă. El neglija tot ce ținea de trup, sufletul era cel care avea nevoie de atenție. Sufletul era cel care suferea cu adevărat. Trupul se obișnuise cu lipsa vederii, însă întunericul începea să pună stăpânire acum pe interior. Iar Andrei era conștient că singurul remediu pentru această boală era Claudia.

– Vreau să mă întorc la spital.

– Ce să faci la spital? Nu spuneai că nu vrei să te operezi?

– Nu pentru operație vreau la spital.

– Păi pentru ce atunci să mergi la spital?

– Pentru Claudia.

– Care Claudia? Mama făcu niște ochi mari.

– E asistenta care a avut grijă de mine.

– Și ce să faci la ea? Știi că e destul de departe până în capitală. Cu ce motiv? Doar s-o vezi?

– Da. Doar s-o văd. Să stau de vorbă cu ea. Nu știi cât de binevoitoare a fost cu mine cât am fost internat.

– Bine, dar cum crezi că putem merge noi așa la spital. Mai ales când va auzi taică-tău. Ce să-i spun?

– Spune-i că trebuie să mergem la un control. Spune-i că ți-ai adus aminte că medicul a spus să revenim pentru un control. Mamă, te rog ajută-mă, dacă vrei să mai trăiesc.

În vocea lui se citea un zbucium profund, o durere care îți dădea fiori. Nu mai era nevoie să mai insiste asupra mamei. Aceasta înțelese ce are de făcut.

A doua zi plecară spre capitală dis-de-dimineață.  Ajunseră pe la amiază și se îndreptară către secția la care fusese internat Andrei. Întrebară de Claudia, dar li se spusese că și-a luat concediu pentru o săptămână.

– Ce-i de făcut acum? spuse deznădăjduită mama.

citește partea a IX-a

Standard
poezii

Moartea în vizită

Uneori moartea e atât de aproape

că-i simţi respiraţia rece în ceafă.

Te faci că nu vezi când îţi toarnă pe pleoape

tristeţe adâncă din neagra-i carafă.

 

Nu vrei să crezi că pe tine te cheamă

Sunt alte cioturi ce-aşteaptă toporul

Moartea ce vine c-o umbră  de teamă

Spre groapa deschisă îți trage piciorul.

 

Simți că ești tânăr și nu-i pentru tine

sicriul brodat din lacrimi de mamă

clipe rămân tot mai  puține…

moartea-i la ușă și n-o bagi în seamă.

 

 

 

 

Standard