Uneori moartea e atât de aproape
că-i simţi respiraţia rece în ceafă.
Te faci că nu vezi când îţi toarnă pe pleoape
tristeţe adâncă din neagra-i carafă.
Nu vrei să crezi că pe tine te cheamă
Sunt alte cioturi ce-aşteaptă toporul
Moartea ce vine c-o umbră de teamă
Spre groapa deschisă îți trage piciorul.
Simți că ești tânăr și nu-i pentru tine
sicriul brodat din lacrimi de mamă
clipe rămân tot mai puține…
moartea-i la ușă și n-o bagi în seamă.
Printre gânduri 
ieri mă credeam atot puternic şi nemuritor,
un zeu al timpului şi al tuturor…,
azi în al morţii giulgiu trupu-mi-făşor
îngenunchind în faţa timpului nepăsător.
cât de naiv am putut ca să fiu…
arogant că am fost astăzi ştiu;
mă cuprind tenebroase sirene
şi mă duc pe meleaguri eterne…
pe meleagul lui Hades, hapsânul;
ce-mi va zice că-mi este stăpânul…,
dar oricum va să fie cumva
reuşi-voi cândva a scăpa?
Pingback: Moartea în vizită(II) « În gând
Frumoasa poezie! Bravo
Multumesc!Bine ai venit pe blog!