Am să te aştept odată
când coboară seara
cu lumânări aprinse
şi busuioc la uşă,
chiar dacă nu mi-ai spus
când vei sosi.
Dar nu ştiu cum se face
că vii de fiecare dată
şi mă găseşti dormind
asemeni ucenicilor
în grădina Ghetsimani.
Pleci înainte ca Soarele
să tragă pleoapele
unei noi zile pe Pământ.
Nu pot să vin în lumea ta
de unde nimeni nu s-a întors viu
Şi nici nu pot să mă prefac
că am uitat
cum mi-ai plantat
viaţa în vene.
Naşte o lume între mine şi tine!
Între cerul înalt şi adâncul pământ,
între rău şi bine
tăcere şi cuvânt,
dacă nu, voi veni la mormânt.
Printre gânduri 
niciodată nu ţi-am spus
că mi-e sufletul mormânt,
că în mine a apus
doar pământ…
nu sta străjer
la capăt de punte,
pe căi de eter
veni-vor gânduri cărunte;
lasă-mi infernul
cu tainele sale
să fie eternul
viselor tale…
lasă viaţa ta
să-mi mângâie dorul,
să palpite astfel
şi-n mine izvorul.