Sunt un egoist dependent de iubire
ce oferă totul aşteptând ceva
tu eşti doza mea de fericire
vino lângă mine, egoista mea.
Doi bolnavi răpuşi de chinuri grele
ne târâm pe coate în spitalul vieţii
maladia neagră ne-a intrat sub piele
închizând cu-n lacăt poarta frumuseţii.
Antidotul meu e-nchis în tine
iar al tău se-ascunde-n palma mea
ne iubim mimând că-i foarte bine
doar pentru-a trăi şi-a ne avea.
Tot mai absent din viaţa mea sterilă
las loc altor făpturi să mi-o trăiască
se năpustesc flămânde crilă după crilă
şi înghiţindu-mă prin mine să renască.
De ce nu pot pot trăi măcar o viaţă
în timp ce alţii le pierd şirul
de când mă mulţumesc c-o aţă?
când funii ne-au legat destinul.
Da, adormit şi plictisit de toate
ofer un trup pe gratis, cine-l vrea
că sufletul tânjeşte după libertate
iar carnea-l trage zilnic după ea.
Destul cu traiul cufundat în ceaţă
gata cu joaca în nisip fierbinte
de mâine începe-o nouă dimineaţă
trăieşte-ţi viaţa sincer, ia aminte.
Viaţa e totul sau nu e nimic
vine şi pleacă lăsând autografe
deopotrivă, cobai şi girafe
se tem de acelaşi tiran inamic.
Viaţa-i o uşă deschisă spre lume
intră şi iese oricine pofteşte
ca dintr-o carte din tine citeşte
poveşti ţesute din fapte şi nume.
Dacă vreodată uşa se-nchide
şi nici o umbră nu mai dă târcoale
din somn nu poate nimeni să te scoale
căci altul pentru tine nu decide.
Viaţa e tot ce vrei să fie
puţin umor dozat în porţii mari
cazi, te ridici şi iar răsari
e singura ta bucurie!
Moartea mea dragă, de ce mă ocoleşti
de ce întotdeauna fugi din calea mea?
Doar timpul care curge încă ne mai separă
hai nu mai fi sfioasă şi vin de mă omoară!
Moarte, spune-mi, ai îmbătrânit?
sau, nu mai vrei să mă omori…
să ştii că m-am plictisit
la mormânt să-mi pun singur flori.
Am rămas dator.
Dator în faţa mamei pentru ceea ce sunt,
dator tatălui pentru ce n-am devenit,
dator cerului pentru că am rămas
dator ţie, pentru că ţi-am împrumutat ochii astăzi.
Am împrumutat timpul tău preţios
ca să-ţi spun o poveste şi să scap de-o datorie.
Dacă şi tu ai datorii,
du-te degrabă şi plăteşte,
pentru că eu am încercat să plătesc morţilor
şi nu se poate.
Iar datoria în faţa cerului,
nu se plăteşte decât trăind pentru cer.
Încă sunt dator-
povestea durează toată viaţa.
Ce criminal e pământul…
mi-am spus vizitându-ţi mormântul
Credeam ca oricare că moartea te fură
să-ţi facă rău
şi negru-am plâns.
Ce drept e pământul…
mi-am spus vizitându-ţi mormântul
naiv, am mai turnat pământ
să-ţi înalţ adâncul.
Ce groapă e pământul…
mi-am spus când nu ţi-am mai văzut mormântul
Ce iubitor e pământul
te-a chemat mai aproape de el
să-ţi audă cuvântul.
E tot mai obosit, și mai schimbat,
E trist că lumea nu-l ascultă,
Atâtea patimi a purtat,
Și-nțelepciune-atât de multă.
A fost oglindă pentru mulți,
A fost și carte, și psaltiră,
Iar dacă stai să îl asculți,
N-o să întrebi de ce te miră.
El are lumea lui, și alte gânduri,
Un alt pământ, și altă limbă,
Îți scrie tot mai multe rânduri,
Dar ție gândul ți se plimbă.
Ar vrea să vadă Paradisul,
Să-l dea la toți spre bucurie,
Dar până se-mplinește visul,
Salvează minți de nebunie.
Poetul e poet, de când e cerul,
Când toată lumea râde, el va plânge,
Și nu se va găsi misterul,
Deși vor fi urme de sânge.
Le poète…(traduction Alexandra Holban)
De plus en plus fatigué et changé
Triste… on ne l’écoute plus
Tant de peines il a portés
Et plein de sagesse il a connu.
Certains l’ont pris pour un miroir
Tour à tour bouquin et livre de chevet
Et si tu prends le temps de l’écouter
Tu seras surement étonné.
Il a son monde et d’autres pensées
Une autre terre, une autre langue
Il écrit de plus en plus de vers
Tu as du mal à y voir clair.
Il voudrait voir le Paradis
Et en faire don à ses amis
Mais le temps que le rêve s’accomplit
Il sauve les âmes de la folie.
Il est poète depuis la nuit des temps
Quand tous riront, il pleurera
On trouvera des taches de sang
Jamais on ne déchiffrera.
Nu mai vreau să visez
că zbor fără aripi
trezindu-mă în fiecare dimineaţă
tot mai muritor.
De mult n-am mai visat
că mor
pesemne, visul cu moartea vine
doar odată în viaţă.
Pământul acesta negru
încătuşează orice miracol
cum să crezi în lacrimi
dacă până şi ele sunt poluate?
Nu vreau să fiu eu
cel ce-i străpunge palma,
implora cuiul tremurând.
Nu sunt făcut să tai în carne vie,
nu sunt un cui,
sunt o pană de scris!
Vreau să scriu durerea
pe retina celor de sub cruce,
te rog nu mă duce
spre mâna pregătită.
O, dac-aş rugini îndată!
Nu mă lega de mâna lui cu un ciocan
nu sunt decât un cui sărman,
nu vreau să fiu prezent
în moartea tuturor.
Cuiul plângea acum
din mâna de pe cruce,
rugându-se să moară
înaintea Mântuitorului.
Durerile naşterii creaţiei
au lăsat creatorul într-o baltă
de sânge
Ce-a rămas în urma lui
astăzi plânge.
Creaţie orfană,
cine să-ţi fie tată
şi cine să te crească
cât cerul de înaltă?
Te-a adoptat un necunoscut
şi-n loc să te iubească
să-ţi dea de mâncare
te-a-nfometat şi te-a bătut.
Printre gânduri 