Până când… continuare de la partea III
eu m-am decis să merg mai departe. Știam că e persoana cea mai potrivită alături de care să-mi trăiesc visele și să îmbătrânesc fericit. I-am arătat că o iubeam mai mult decât propria persoană și că sunt gata să-mi dau viața pentru ea. Apoi, a început să se schimbe. Nu mai era la fel de iubitoare ca la început, părea interesată de cu totul alte lucruri, nu simțeam că sunt o prioritate în viața ei. Îmi doream să vorbim mai multe despre ceea ce se petrece între noi, însă de fiecare dată discuția se termina înainte să înceapă. I-am spus că vreau să ne căsătorim, însă singurul lucru care mă reține e atitudinea ei. Când te dăruiești unei persoane, când iubești cu adevărat , cele mai frumoase porniri ale inimii, ceea ce ai mai frumos în suflet se așterne la picioarele acesteia. Iar dacă cel ce a primit nu vine să-ți dăruiască ce are mai bun în schimb, se produce cel mai mare dezechilibru în suflet. Rămâi cu o rană ce se închide greu, și ale cărei cicatrici își îngână povestea tristă necontenit.
Mi-a spus că mă iubește ca la început, însă sinceritatea ei se apropia de cea a politicianului înainte de alegeri. Nu puteam să cred nimic din ce spune, pentru că nu venea cu nici un gest care să-i întărească discursul. Așa că i-am spus că nu m-a convins.
A strigat că sunt nebun și că niciodată nu mă voi putea vindeca. Atât mi-a rămas de la ea, un strigăt care să înlăture tot ce a fost frumos.
– Așa s-a terminat totul?
– Nu, am văzut-o după aproape o lună. Mi-a spus că urmează să se mărite. Era fericită, și m-am bucurat pentru ea. Însă, mă întrebam cât de repede a putut să uite, ceva ce niciodată n-a existat.
– Trist. Și de atunci, a mai apărut cineva în viața dumneavoastră?
– Da, au venit de mână deznădejdea și durerea. Le-am primit la mine, le-am servit cu ce aveam și le-am găzduit pentru multă vreme. Până când am realizat că suferința distruge orice urmă de bucurie și grăbește venirea morții.
Citeşte PARTEA a V-a
Arhive pe categorii: texte
Izvorul durerilor (III)
continuare de la partea II
…multe lucruri nu ţin de noi. Dacă nici măcar asupra trupului nostru nu avem control deplin, cum să-ţi imaginezi că-l poţi controla pe al altuia? Andrei, ai spune că sunt nebun? Uite, din cele ce ţi-am spus până acum a fost ceva neadevărat?
– Nu, cum aşa, aţi spus nişte lucruri foarte adevărate într-un mod cu totul special.
– Mi-aş fi dorit ca toţi să fi avut aceeaşi părere. Sau măcar ea. Dar nu, eu sunt un nebun care transpune în cuvinte visele. Sunt un bolnav care vrea să-i trateze pe alţii. Şi uite-aşa, am rămas singur cu nebunia mea.
– Staţi să înţeleg şi eu, aţi fost căsătorit, apoi v-aţi despărţit pentru că ea v-a considerat nebun. Sau n-am înţeles?
– Să ştii că persoana de lângă tine, cea care îţi zâmbeşte cel mai frumos, a cărei voce e cea mai dulce, care se implică cel mai mult în a-ţi oferi un sprijin, paradoxal îţi poate deveni cel mai aprig duşman. Paradoxal, pentru cei care nu înţeleg natura fenomenului. În fond, lucrurile sunt mai simple. Ne-am obişnuit de mici, când eram foarte vulnerabili, să purtăm un scut. Să folosim diverse strategii pentru a ne proteja. Când creştem şi vedem cum merg lucrurile în societatea adulţilor, apelăm la strategii mai bune, şi astfel ne creem o identitate diferită. Ieşim în lume cu masca pe faţă, ne comportăm diferit, ne limităm acţiunile în funcţie de nişte norme fixate anterior. Lumea nu poate vedea decât ce-i arătăm să vadă. Suntem actori în fiecare zi, cum ieşim din casă. Ne jucăm atât de bine rolurile, încât nimeni nu poate afirma despre noi, decât ceea ce ştie, adică o imagine falsă. Şi aici intervine cel mai mare duşman. Cel de lângă noi, în faţa căruia jucăm fără mască. Cel care ne cunoaşte cel mai mult, ne poate răni cel mai mult. Pentru că suntem vulnerabili, incapabili de a ne dirija corpurile, şi chiar mintea.
– Şi totuşi, povestiţi-mi, aţi fost căsătorit, ce s-a întâmplat?
– Nu. Căsătorit sau necăsătorit, lucrurile stau la fel. Nu schimbă o hârtie sentimentele, poate doar numărul banilor din cont, al obligaţiilor şi responsabilităţilor. A fost iubita mea multă vreme. Până când eu….
Citeşte PARTEA A IV-A
Izvorul durerilor(II)
…continuare de la partea I…
– De ce nu vrei să stai tu jos?
– Știți…nu pot să stau pe jos. Mă murdăresc, plus că trece multă lume pe aici, o să se uite pătrat la noi. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră, dar veniți mai bine pe banca aceea din dreapta.
– Toți ne îngrijim cu atenție hainele, dar uităm de suflet. Ne e teamă să nu ne pătăm hainele, dar nu vedem negura gândurilor noastre. Pe rafturile magazinelor găsești atâtea tipuri de detergent pentru haine și nimic pentru suflet. O să merg cu tine să stăm pe bancă, te înțeleg. Nu ești tu de vină că ți-e jenă de privirile celor din jur. Pretenția artificială la cultură și civilizație a oamenilor i-a transformat în niște marionete. Nu sunt stăpâni pe propriile acțiuni, nu fac nimic din inițiativă personală, ci profund influențați de percepția societății. Spiritul de turmă.
Ne-am apropiat de bancă, și am luat loc. Vroiam să aflu mai multe despre acest om, însă nu puteam să-l întreb așa direct detalii din viața personală.
– Vă mulțumesc că ați venit pe bancă. E mai bine aici. Spuneați că obișnuiți să cădeți pe jos aproape în fiecare zi, să vedeți cum reacționează oamenii. Veniți de multă vreme în parc?
– Ehee…vin de mai mulți ani. Și cu fiecare zi, îmi dau seama că locul meu nu e printre oameni. Sau cel puțin, nu între oamenii de astăzi. Spune-mi mai bine despre tine, ești tânăr, visezi, iubești, zbori, te bucuri de viață?
– Încerc. Iubesc și visez ca iubirea să nu se termine niciodată. Nu pot să-mi imaginez viața fără iubire. Din iubire se naște viața – dacă moare iubirea viața rămâne un copil orfan.
– Așa am fost și eu. Am iubit cu atâta patimă, am iubit sincer, am iubit ca un nebun. Ajunsesem să o cunosc atât de bine, încât îi citeam gândurile. Mă simțeam legat de ea, trup și suflet. Dar…
citeşte partea a III-a
Izvorul durerilor (I)
Cele mai mari dureri au venit întotdeauna de la persoanele pe care le-a iubit cel mai mult.
De iubit, n-a iubit multe suflete, totuşi nu putem spune că era un antisocial, pentru că mereu era înconjurat de prieteni.
Iubind puţine persoane, ar fi însemnat să sufere puţin. Dar, în cazul lui n-a fost aşa. Părea cel mai amărât om de pe pământ, iar când priveai în ochii lui, puteai să te cufunzi în cea mai adâncă prăpastie a tristeţii. Mulţi, la vederea lui, păreau tulburaţi de misterul care îi învăluia expresia. Cunoscut de toţi şi necunoscut de nimeni, în acelaşi timp.
L-am întâlnit acum câteva zile în parc, pe un ger insuportabil. Părea fericit, în timp ce încerca să cuprindă cu privirea cât mai mult din peisajul de iarnă. Parcă nu mai mâncase de multă vreme şi se hrănea cu ce vedea. Mergea privind cerul şi coroanele copacilor încărcate de zăpadă fără să fie atent pe unde calcă. Eram la douăzeci de paşi de el, şi văzându-l nedezlipit de bolta cerului am privit şi eu să văd ce îl impresionase atât de mult. Nimic special pentru mine. Îmi făceam griji pentru el, să nu calce strâmb sau să alunece, ceea ce s-a şi întâmplat după nici 3 secunde. M-am dus repede spre el să-l ajut să se ridice, dar un râs timid la început, şi apoi parcă tot mai nebunesc m-a ţintuit în faţa lui fără să intervin cu nimic. M-a observat imediat şi cum stătea culcat cu faţa spre cer, s-a întors pe o parte spre mine, spunându-mi:
– Vrei să mă ajuţi să mă ridic? Am dat uşor din cap, însă nici eu nu mai ştiam ce vroiam să fac, atât de mult mă afectase tonul vocii şi privirea lui din altă lume.
– E mai bine jos, să ştii. De aici, nu te poate doborî nimeni. Poţi să priveşti oamenii dintr-un unghi din care nu-i priveşte decât moartea.
Ce cuvinte… I-am întins mâna să se ridice.
– Lasă-mă să mai stau puţin, crezi că priveam cerul pentru că vedeam îngerii sau pe Dumnezeu? Nu. Aşteptam să cad cât mai natural, să-mi trezesc nişte amintiri şi să văd dacă va remarca cineva căderea mea.
Aveam atâtea de făcut, însă parcă simţeam că acest om ascunde în el toate secretele pământului şi că urmează să aflu lucruri nemaiauzite.
– V-am văzut eu, şi chiar înainte să cădeţi am presupus că asta urma să se întâmple. Sunt Andrei, i-am spus, întinzându-i pentru a doua oară mâna să se ridice.
-Nu mă păcăleşti aşa uşor. Ţi-am spus că e mult mai bine jos.
Era conştient de influenţa pe care o exercita asupra mea, ştia că nu voi pleca în clipa imediat următoare şi că poate juca cum îi place.
– Eu sunt mort, nu nebun. Nu mai ştiu cum mă cheamă pentru că nu vreau. Pentru că mi-am blestemat părinţii de atâtea ori pentru că m-au botezat şi mi-au dat un nume. Au greşit. Eu n-am nevoie de nume. Pe mine nu are cine să mă cheme, nu are cine să mă alinte. Eu nu am identitate publică. Mă mir totuşi, că tu m-ai observat căzând. Fac asta în fiecare zi, şi tot mai rar observă cineva că m-am prăbuşit şi vine să mă ajute. Însă, toţi se depărtează când încep să le spun ce ţi-am spus şi ţie. Nu vrei să stai jos?
– Nu vreţi mai bine să stăm pe o bancă? După expresia feţei am înţeles că nu avea de gând să se ridice prea curând…
citește partea a doua aici
Gelozia – o boală incurabilă, un rău necesar sau un stimul al dragostei?
Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, suferim de gelozie.
Până şi inocenţa celor mici cedează în faţa acestui sentiment. Aţi auzit sau aţi observat cu siguranţă cum reacţionează un copil când apare un frăţior pe lume şi el nu mai primeşte atenţia de odinioară. Te întrebi, de unde a învăţat să fie gelos? Gelozia nu se învaţă…este în natura umană. Ce să mai vorbim de bărbaţi, care devin geloşi pe propriii copii tot din aceeaşi cauză.
Toţi suntem geloşi şi toţi condamnăm gelozia, însă tare ne mai gâdilă mândria când simţim că persoana iubită e geloasă. Şi asta pentru că gelozia ne indică şi implicarea afectivă a unei persoane.
Greu de înţeles până acum dacă gelozia e ceva bun sau rău. Însă, din cauza ei multe căsnicii sunt distruse şi mult mai multe familii destrămate. E normal să fii gelos, însă trebuie să înveţi să-ţi controlezi acest sentiment.
De ce suntem geloşi? Pentru că ne e teamă să nu-i pierdem pe cei de lângă noi, pentru că nu avem încredere în cei pe care îi iubim sau pentru că nu avem încredere în noi… Sau…pentru că egoismul nostru contribuie la izolarea sufletului-pereche de orice contact cu lumea pentru a evita riscul contaminării. O paranoia în fază incipientă începe să-şi facă încet loc în mintea noastră determinându-ne să ne imaginăm situaţii care n-au existat vreodată sau să începem să interpretăm greşit unele gesturi.
A cui e vina în toată povestea: a gelosului, a partenerului sau a celui care intervine în cuplu şi pe care-l suspectăm drept potenţial adversar? Nu vom şti niciodată. Însă, aşa cum cei mici sunt geloşi pentru un motiv bine ştiut, s-ar putea ca şi în cazul celor mari să existe un motiv tangibil, o imagine compromiţătoare, nu doar o ipoteză sau presimţire neîntemeiată.
Cum suntem foarte pricepuţi în a da vina pe cineva: cine credeţi că are cea mai mare parte din vină?
Perlele şi suferinţa
Se spune că suferinţa face oamenii mai buni. Deoarece e puţin ciudată această transformare, cel puţin din privinţa raportului cauză-efect, îmi propun să observăm cum poate suferinţa să determine o schimbare pozitivă în om.
Ce se întâmplă cu noi atunci când suferim? Durere, deznădejde, dezamăgire, declin… Când pierdem pe cineva drag, când o boală incurabilă ne subjugă existenţa, când cei pe care îi preţuim ne întorc spatele, sufletul nostru sângerează. Durerile resimţite de spirit sunt infinit superioare celor resimţite de trup. După fiecare lovitură primită reacţionăm în mod diferit. Unii se ridică în picioare, trag aer în piept şi îşi iau un scut pentru a rezista atacurilor ulterioare. Alţii, continuă să meargă în genunchi după ce au fost doborâţi. Cea de-a treia categorie poate fi inclusă în această listă cu greu. Vorbim despre cei care, după ce primesc o lovitură, nu se mai ridică de jos, ba mai mult, prin simpla prezenţă la nivelul solului îi împiedică pe alţii să avanseze.
Şi totuşi, cum devenim mai buni? Exemplul perlelor este cel mai relevant pentru această situaţie. Pentru necunoscători, voi povesti cum se formează o perlă(mărgăritar), una dintre cele mai frumoase bijuterii. La bază stau două teorii, ambele concludente pentru exemplul meu. Prima teorie, şi cea mai răspândită afirmă că atunci când un fir de nisip pătrunde în interiorul unei scoici provoacă o rană extrem de profundă. Ca măsură de apărare, sau ca o consecinţă a durerii scoica secretă un lichid care izolează firul de nisip de membrană. Grosso modo, perlele sunt lacrimile scoicilor. Cea de-a doua teorie, mai nouă, spune că perla se formează ca rezultat al unei măsuri de protecţie luate de scoică împotriva unei boli parazitare. Pentru a scăpa de durere şi de influenţa negativă a parazitului, scoica îl înveleşte cu sidef, dând naştere perlei. Ca şi în primul caz, perla apare în urma suferinţei resimţite de scoică.
Aplicând acest exemplu la suferinţele cu care ne confruntăm, este mai simplu să înţelegem cum devenim mai buni. Sufletul rănit varsă lacrimi asemenea scoicii. Şi cu fiecare lacrimă, se conturează tot mai frumos profilul unei perle.
Se mai spune că suferinţa este o binecuvântare. Poate pentru că ne face mai buni.
Ce impact a avut suferinţa în viaţa ta?
Despre iubire
Odată cu prima gură de aer inhalată la naştere începem să iubim viaţa. Primul contact cu o nouă lume smulge un ţipăt din gura fiecărui nou-născut – întâiul ecou al sufletului ieşit la lumină. Cea mai curată iubire începe să învăluie inima părinţilor şi cele câteva kilograme de fiinţă. Iubim viaţa. Ne place să fim iubiţi, ne place să iubim. Însă, paradoxal, alături de miracolul indus de acest fenomen supraomenesc intervin şi cele mai mari dureri ale vieţii. Avem atât de puţine cunoştinţe în domeniu, încât rămânem repetenţi până la maturitate(în cel mai fericit caz) la această materie incomprehensibilă. Iubirea a ridicat dintotdeauna mari probleme bărbaţilor şi femeilor, principalii actanţi ai acestui proces. Ce e iubirea? Cum se manifestă iubirea adevărată? Care este persoana potrivită? Cum se dozează iubirea într-o relaţie? Este iubirea infinită o realitate? Întrebări de genul acesta îşi fac loc în mintea fiecăruia la un moment dat şi ajung să constituie una dintre principalele frământări ale umanităţii.
Te iubesc fără teamă. Te iubesc şi vreau să-ţi fiu alături pentru totdeauna. Nu pentru tot restul vieţii aşa cum am obişnuit să formulăm. Viaţa adevărată începe din acest moment, nu e un rest, e cea mai fericită continuitate.
Te iubesc pentru că prin tine toate defectele mele dispar. Iubirea transformă atât de mult imaginea persoanei de lângă noi, încât ochii ajung să devină organul secundar al vederii după creier.
Te iubesc pentru că o parte din mine e mereu cu tine. Nu pot suporta să te ştiu departe de mine. Parcă mor puţin câte puţin când depăşeşti linia imaginară de marcaj şi fugi cu sentimentele mele. Am devenit un donator şi traficant de organe. Am făcut un transplant de cord fără doctor şi fără bisturiu. Câte bătăi pe minut are în tine inima mea?
Se spune că în iubirea dintre două persoane una se sinucide treptat, iar cealaltă cucereşte sufletul învins. Nu simt că mor atunci când te ţin în braţe. Dimpotrivă, mă simt puternic şi stăpân peste cea mai mare comoară din lume. În mod cert nu sunt un sinucigaş. Tu nici atât. Între noi domneşte o iubire cu totul specială: cu doi cuceritori şi doi sinucigaşi care nu mai ştiu care este propria persoană. Câtă parte din mine se află în „eu”, şi câtă în „tu”?
Raza şi floarea
O rază de soare privea din înălţimi
puţinele minuni rămase pe pământ.
– O floare!
Eşti sigur că o floare în taină îţi răpeşte
dulce fior din creştet până-n tălpi?
Nu crezi că lumea-ţi poate oferi şi alte frumuseţi?
îi spuse Soarele îngândurat…
– Îndată ce privirea mi-a lunecat sfioasă
pe catifeaua albă a chipului ei blând
toată lumina mi-a fost îndreptată
către un singur loc de pe pământ.
Am împletit lumina petală cu petală,
cunună de parfum deasupra noastră.
Pe fiecare frunză am desenat iubire,
căci nicăieri pe lume, nimic nu-i mai frumos,
şi în această zi plutind de fericire
Vreau să primim binecuvântarea lui Hristos!
– Dar floarea…ea chiar te iubeşte
cu-acelaşi foc nestrămutat?
– Sunt pe deplin asigurat.
Poţi s-o întrebi, să te convingi.
Se citea fericirea pe chipul florii
iar parfumul plăcut care învăluia totul în jur
era încă un semn al netăgăduitei iubiri.
Soarele s-a mulţumit să privească şi să înţeleagă
că raza va fi pentru totdeauna alături de floare,
şi floarea va fi luminată de o singură rază de soare.
Bine aţi venit în mintea unui nebun!
Bine aţi venit în mintea unui nebun!
Bine aţi venit în mintea unui om nebun!
Vă rog să nu atingeţi nimic,
în timpul călătoriei,
nu faceţi poze,
nu vă însuşiţi nimic din ce veţi vedea.
Priviţi şi minunaţi-vă.
Ce poţi găsi în mintea unui nebun?
Înainte de toate, multă nebunie.
Gânduri pe care nimeni nu le-a gândit,
situaţii-limită,
scenarii imaginare,
veritabile benzi desenate
ce se întind pe kilometri-ani-lumină,
în neuronii afectaţi de nebunie.
Nebunul ştie că e nebun??
Uneori, îşi dă seama că e diferit.
Însă, consideră că nebunia ar fi un dar special.
Aşadar, încearcă să scoată din el
acest „vulcan informaţional”.
Există o limită a nebuniei?
Nu. De fiecare dată manifestarea nebuniei,
capătă noi proporţii,
în funcţie de intensitatea trăirilor.
Ce se întâmplă dacă doi nebuni intră în contact?
Interacţionează, evident.
După modul de manifestare a nebuniei,
pot deveni cei mai buni prieteni
sau cei mai aprigi rivali.
Un nebun vede lucrurile normale ca fiind deteriorate?
Le vede aşa cum vedem noi,
cei care ne considerăm normali,
manifestarea nebuniei.
Cum se ajunge la nebunie?
Trăind.
Nebunii se sinucid?
Da, după modul nostru de percepţie.
Ei nu văd în moarte decât o modalitate de a afla
cine te-a iubit pe pământ
şi cum e viaţa dincolo.
Nebunia se transmite ereditar?
Nu poate stabili un procentaj, însă, genetic
se preia o anumită cantitate de la părinţi…
face parte din temperament.
Savanţii intră în categoria nebunilor?
Să ştiţi că toţi au fost consideraţi nebuni
înainte de a ajunge savanţi.
Formele de manifestare a nebuniei te pot conduce către 2 căi.
Fie ajungi să faci o mare descoperire,
fie rămâi la rangul de nebun.
Nebunii pot avea o relaţie?
Da. Însă le e greu să o păstreze.
Vor căuta întotdeauna să-şi manifeste
propriul punct de vedere,
şi aceasta va crea disensiuni
în cadrul cuplului.
E bine să-i spui unui nebun că e nebun?
De preferat să nu facem asta.
Nu-l vom ajuta. După cum spuneam,
el se consideră special.
Cum poţi afla dacă eşti nebun?
Testele medicale nu pot demonstra în totalitate
nebunia unei persoane.
Poţi afla că eşti nebun numai dacă eşti pregătit să accepţi.
Printre gânduri 