Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, suferim de gelozie.

Până şi inocenţa celor mici cedează în faţa acestui sentiment. Aţi auzit sau aţi observat cu siguranţă cum reacţionează un copil când apare un frăţior pe lume şi el nu mai primeşte atenţia de odinioară. Te întrebi, de unde a învăţat să fie gelos? Gelozia nu se învaţă…este în natura umană. Ce să mai vorbim de bărbaţi, care devin geloşi pe propriii copii tot din aceeaşi cauză.

Toţi suntem geloşi şi toţi condamnăm gelozia, însă tare ne mai gâdilă mândria când simţim că persoana iubită e geloasă. Şi asta pentru că gelozia ne indică şi implicarea afectivă a unei persoane.

Greu de înţeles până acum dacă gelozia e ceva bun sau rău. Însă, din cauza ei multe căsnicii sunt distruse şi mult mai multe familii destrămate. E normal să fii gelos, însă trebuie să înveţi să-ţi controlezi acest sentiment.

De ce suntem geloşi? Pentru că ne e teamă să nu-i pierdem pe cei de lângă noi, pentru că nu avem încredere în cei pe care îi iubim sau pentru că nu avem încredere în noi…  Sau…pentru că egoismul nostru contribuie la izolarea sufletului-pereche de orice contact cu lumea pentru a evita riscul contaminării. O paranoia în fază incipientă începe să-şi facă încet loc în mintea noastră determinându-ne să ne imaginăm situaţii care n-au existat vreodată sau să începem să interpretăm greşit unele gesturi.

A cui e vina în toată povestea: a gelosului, a partenerului sau a celui care intervine în cuplu şi pe care-l suspectăm drept potenţial adversar? Nu vom şti niciodată. Însă, aşa cum cei mici sunt geloşi pentru un motiv bine ştiut, s-ar putea ca şi în cazul celor mari să existe un motiv tangibil, o imagine compromiţătoare, nu doar o ipoteză sau presimţire neîntemeiată.

Cum suntem foarte pricepuţi în a da vina pe cineva: cine credeţi că are cea mai mare parte din vină?