texte

Izvorul durerilor VI

„Într-o epocă a dinamismului, a replicilor dure şi a tendinţelor teribiliste, Andrei era mereu o prezenţă din altă lume. Era sociabil, îi plăcea să poarte discuţii inteligente şi să găsească multitudini de interpretări misterelor din jurul său. Însă, colegii şi prietenii apropiaţi nu puteau menţine o discuţie de acest gen. Întâlnirea de astăzi părea să ofere un răspuns pozitiv căutărilor şi nevoilor sale. Bătrânul putea să-i fie nu numai un interlocutor pe măsură, ci chiar un mentor.” fragment din partea a V-a 

Spre seară, când reveni acasă, îşi făcu un plan de acţiune. Stabili un orar al vizitelor, întocmi o listă a potenţialelor subiecte şi întrebări pe care le-ar putea aborda în discuţiile cu noul prieten. Era atât de încântat şi de absorbit de această descoperire, încât uită cu desăvârşire să-i dea un semn de viaţă Adelei. Îşi aduse aminte mult prea târziu, când probabil aceasta adormise de mult.

De dimineaţă entuziasmul de care era cuprins îi lăsă pe părinţi cu gura căscată. Nu văzuseră atâta fericire pe chipul fiului lor, încă de pe vremea când se jucau împreună în parc. Se gândeau că trăieşte o frumoasă poveste de dragoste şi se bucurau pentru el. În ochii lor îl vedeau deja căsătorit, se vedeau ţinând în braţe primul nepot.

După ce luă micul dejun Andrei merse în acelaşi parc, cu seria de întrebări pregătită în seara precedentă la îndemână. Se îndreptă spre locul unde-l întâlnise pe misteriosul personaj cu paşi repezi, pentru a câştiga cât mai mult timp. Văzu banca şi locul unde cu o zi în urmă stătuse întins, însă nici urmă de bătrân. Răscoli tot parcul cu ochi întrebători şi cu o tristeţe adâncă în privire. Cu fiecare alee străbătută un sentiment de pustietate îşi făcea loc printre gândurile sale, tulburându-l. Părea că a pierdut un vechi prieten, că un camarad de încredere îl trădase atunci când avea nevoie de el cel mai mult. La facultate toţi remarcară lipsa lui de spirit şi încordarea ce-l împiedica să schiţeze cel mai mic zâmbet. Până şi Adele începu să-şi pună întrebări văzându-l atât de abătut.

– Andrei, ce-ai păţit?

– Nimic. Nu mă simt prea bine.

– Nici aseară nu te simţeai bine? Am aşteptat un semn de la tine. Ştiu sigur că se întâmplă ceva. De ce te fereşti de mine?

– N-am nimic. Aseară am fost ocupat cu un proiect şi am uitat să te sun.

– Bine, cum spui tu.

Deşi nu erau prieteni de multă vreme, Adele se putea mândri că-l cunoştea mult mai bine. Nu-şi putea da seama însă ce i se ascunde, şi o gelozie copilărească o impulsionă să afle mai mult. Părinţii, pe cât de miraţi fură în acea dimineaţă, pe atât de dezamăgiţi îl priviră la întoarcere.

Însă Andrei, detaşat de toţi şi de toate, se gândea la motivele absenţei deconcertante  a amicului din parc.

va urma…

Standard
texte

Gelozia – o boală incurabilă, un rău necesar sau un stimul al dragostei?

Toţi, de la cel mai mic până la cel mai mare, suferim de gelozie.

Până şi inocenţa celor mici cedează în faţa acestui sentiment. Aţi auzit sau aţi observat cu siguranţă cum reacţionează un copil când apare un frăţior pe lume şi el nu mai primeşte atenţia de odinioară. Te întrebi, de unde a învăţat să fie gelos? Gelozia nu se învaţă…este în natura umană. Ce să mai vorbim de bărbaţi, care devin geloşi pe propriii copii tot din aceeaşi cauză.

Toţi suntem geloşi şi toţi condamnăm gelozia, însă tare ne mai gâdilă mândria când simţim că persoana iubită e geloasă. Şi asta pentru că gelozia ne indică şi implicarea afectivă a unei persoane.

Greu de înţeles până acum dacă gelozia e ceva bun sau rău. Însă, din cauza ei multe căsnicii sunt distruse şi mult mai multe familii destrămate. E normal să fii gelos, însă trebuie să înveţi să-ţi controlezi acest sentiment.

De ce suntem geloşi? Pentru că ne e teamă să nu-i pierdem pe cei de lângă noi, pentru că nu avem încredere în cei pe care îi iubim sau pentru că nu avem încredere în noi…  Sau…pentru că egoismul nostru contribuie la izolarea sufletului-pereche de orice contact cu lumea pentru a evita riscul contaminării. O paranoia în fază incipientă începe să-şi facă încet loc în mintea noastră determinându-ne să ne imaginăm situaţii care n-au existat vreodată sau să începem să interpretăm greşit unele gesturi.

A cui e vina în toată povestea: a gelosului, a partenerului sau a celui care intervine în cuplu şi pe care-l suspectăm drept potenţial adversar? Nu vom şti niciodată. Însă, aşa cum cei mici sunt geloşi pentru un motiv bine ştiut, s-ar putea ca şi în cazul celor mari să existe un motiv tangibil, o imagine compromiţătoare, nu doar o ipoteză sau presimţire neîntemeiată.

Cum suntem foarte pricepuţi în a da vina pe cineva: cine credeţi că are cea mai mare parte din vină?

Standard