Arhive pe autori: Alex Bodoli

texte

O poveste de viață VI

continuare de la partea  a V-a

Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.

Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.

– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.

Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.

– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?

– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.

– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?

– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.

– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.

– Rămâi cu bine, Andrei.

Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.

Citeste partea a VII-a

Standard
texte

O poveste de viață V

-continuare de la partea a IV-a-

– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.

– Asta e meseria mea…

– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.

Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.

– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.

– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.

– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…

– O să încerc.

După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.

– Toată ziua ai de gând să dormi?

–  Ce am de făcut aici între patru pereți.

– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.

– La ce?

– Unde ai haine de schimb?

– În dulapul din colț, de ce?

– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.

După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.

– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?

– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!

– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.

– E mai dificil, dar nu imposibil.

– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.

– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.

– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.

– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.

– Două?

– Da, așa spunea mama.

– Ce să-ți mai facă?

– De unde să știu. Habar n-am.

– O  să mă interesez eu.

Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.

Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.

Citeste partea a VI-a

Standard
texte

O poveste de viață IV

continuare de la partea III

Tatăl lui Andrei interveni în grabă lovindu-și soția ușor peste față și stropind-o cu puțină apă din cana de pe noptieră.  Astfel o  ajută să-și vină în fire. Trebuia să accepte acest adevăr crunt și să meargă înainte. Rămaseră o noapte alături de Andrei, iar a doua zi merseră la medicul de gardă să ceară mai multe informații cu privire la situația fiului lor. Un diagnostic exact, o sugestie, un tratament…

– Trebuie să mergeți la spitalul din capitală. Aici nu se poate face nimic. Și cred că nici acolo nu vă vor putea oferi mari șanse, spuse medicul de gardă.

– Chiar atât de grav e, nu se poate face nimic?

– Se fac operații de acest gen, însă nu pot garanta nimic.

– Offf… Pe lângă suspinul adânc, o mică speranță încolți în gândurile mamei.

După trei zile Andrei fu transferat la spitalul din capitală. Mama alerga în toate părțile pentru a se asigura că operația va fi realizată de un chirurg cu experiență, cu minime riscuri asumate. Reuși să afle că nu e suficientă o singură operație. Era prioritară o operație de eliminare a cheagurilor de sânge acumulate în urma loviturii. Apoi urma să se intervină pentru îmbunătățirea vederii.

Andrei se acomodă în noua lui locuință destul de repede. Calculă câți pași avea de făcut pentru a merge la baie, unde se află mânerul de la ușă în raport cu înălțimea lui, distanța până la paturile vecine, memoră unde se afla geamul și-l deschidea singur când avea nevoie. În prima săptămână a fost dus de mână până la baie de o asistentă. Apoi a încercat să ajungă singur. N-a reușit din prima. Pe la jumătatea drumului a fost observat de un cadru medical care a intervenit și l-a condus până la capăt.

A doua zi a încercat iar, însă asistenta care-l ducea de obicei îl văzu înaintând sprijinindu-se cu o mână de perete și se apropie de el. Se opri înaintea lui și rămase nemișcată lipindu-și o mână de perete în dreptul mâinii lui Andrei. Cum înainta bâjbâind dădu de mâna ei și și-o retrase speriat. Rămase mut pentru câteva secunde și vru să se retragă în spate.

– Mă scuzați…vreau să ajung la baie, reuși să spună printre dinți.

– Te pot conduce eu. Dă-mi mâna.

Mâna de care se ținea îi păru cunoscută. Și vocea îi păru familiară.

În fiecare zi la ora 17.00 asistenta venea și se interesa de starea fiecărui bolnav din salon. Interogatoriul la care era supus Andrei se întindea cel mai mult, fiind cel mai tânăr și neobișnuit pacient – nevăzător la 18 ani.

– Ce faci, Andrei?

-Bine, mă plictisesc.

– Ai mâncat astăzi?

– Da, mai aveam puțină supă de ieri și niște cartofi cu ou.

-Mâine ai ce mânca?

-Nu știu. Mai am ceva în pungă, dar încă n-am gustat să văd ce e.

– Ai fost la baie astăzi?

– Da. M-am pornit singur, dar m-a ajutat cineva să ajung și să mă întorc.

– Iar te-a văzut medicul de gardă nesupravegheat?

– Nu. A fost altcineva.

Deși în sinea lui știa că cea pe care o avea acum în față era una și aceeași persoană o făcu să creadă că nu și-a dat seama.

A doua zi Andrei fu vizitat de dimineață de asistenta care-i purta de grijă.

– Neața, Andrei!

– Bună dimineața.

– Cum te simți astăzi?

-Mă doare puțin capul.

– Nu ai dormit bine?
-Nu prea, toată noaptea m-am gândit la situația mea. Privesc cu teamă în viitor. Nu pot vedea nimic în jurul meu, ce să mai spun de ce mă așteaptă.

– Andrei, o să fie bine. Nu mai fi pesimist. Uite, ți-am adus ceva de mâncare.

– Nu trebuia, nu vă faceți griji pentru mine. Trebuie să ajungă mâine dimineață un pachet de la mama. Nu mor de foame.

– Andrei, nu ți-am adus mare lucru. Ți-am făcut niște plăcintă cu brânză acum de dimineață. Încă sunt calde.

– Mulțumesc mult, mi-e rușine…Nu trebuia să vă deranjați.

– Stai liniștit, Andrei. Vreau să te rog ceva. Nu mai vorbi cu dumneavoastră. Sunt doar cu câțiva ani mai mare decât tine. Mă numesc Claudia.

citeste partea a V-a

Standard
poezii

Ochii mei sunt la tine?

Lui i s-a povestit că înainte de naştere trebuie să treci prin multe camere.

Şi pentru fiecare zi din pântecele mamei primeşti un dar.

În camera 1 primeşti o inimă nouă.

În camera 2 cea mai catifelată piele.

În ultima cameră primeşti ochii,

o pereche de ochi senini ca cerul după ploaie,

să te bucuri de tot ce ai primit.

I s-a spus că a fost nerăbdător

şi n-a  aşteptat sorocul cuvenit

iar ochii au fost daţi altuia.

N-a acceptat niciodată.

Ieri l-am întâlnit şi m-a întrebat:

– Ochii mei sunt la tine?

Standard
texte

O poveste de viață III

CONTINUARE DE LA PARTEA II

– Faceți loc, faceți loc, avem o urgență!

Trupul lui Andrei fu transportat imediat la terapie intensivă. Medicii încercau din răsputeri să-l mențină în viață.

………………………………………….

O dimineață rece de toamnă își arunca razele pe geamul spitalului. Andrei se trezi din lungul somn și încercă să deschidă ochii. În jur o perdea neagră lăsa să se întrevadă mici pete de alb. Nu-și dădea seama dacă are ochii deschiși sau închiși, așa că duse mâinile spre ochi să verifice. Perdeaua neagră începu să se miște parcă bătută de vânt și apoi simți cum își atinse retina cu degetele. O senzație de usturime i se prelinse de pe ochi și ajunse până la creier. În mintea lui Andrei își făceau loc gânduri tot mai negre și imagini tot mai obscure. Își aducea vag aminte întâmplarea de la izvor, dar conștientiza că de acolo i se trag toate. Un hohot de plâns străbătu camera în care era culcat și holul etajului 3.  Era atâta disperare în plânsul lui, încât cei care-l auziseră fuseseră cuprinși de un fior morbid și o adâncă întristare. Un tânăr de 18 ani privat de culorile curcubeului, de razele soarelui…pentru că dorise să intervină pentru salvarea cuiva. I se părea nedrept, crud, intolerabil. Însă aceasta era realitatea ce i se deschidea în față de-acum înainte. Un orb sortit chinului, cu șanse minime de adaptare într-o societate infestată de vicii. Un milog, un cerșetor de ochi. Un dependent de lumina din ochii altuia.

Părinții au sosit abia după două zile. Primiseră o înștiințare de la spital în care erau anunțați că fiul lor se află în stare gravă. Mama începu să plângă și își imploră soțul să meargă chiar în acea seară la spital și nu a doua zi, așa cum propunea el. La vederea fiului îngenunche lângă pat și-și petrecu mâna prin părul lui, în timp ce lacrimi mari îi brăzdau fața și gânduri grele îi apăsau sufletul. Tatăl, și el îndurerat, asista  retras în spatele mamei și regreta că a fost prea dur cu fiul său de multe ori. Nu-și închipuise vreodată că-l va vedea internat într-un spital și, mai ales, cu un diagnostic atât de dur.

– Spune, mamă, cum te simți?

– Sunt bine, mă doare capul…și spatele…dar nu-ți fă griji. O să fiu bine.

Încerca să-i ascundă mamei adevărul. Îi era milă de sufletul ei blând, nu vroia ca acest adevăr crunt s-o rănească.

-Vrei să-ți aduc ceva de mâncare? Ți-e foame…când ai mâncat ultima oară?

-Înainte să intru în spital…nu știu, ieri, alaltăieri. Orice, sunt mort de foame.

-Uite, ți-am adus niște lapte proaspăt cu pâine coaptă aseară. Scoase laptele și rupse o bucată mare de pâine și i-o întinse.

Însă, băiatul ei, cel care spuse cu un minut în urmă că e lihnit de foame, nu întinse mâna să ia laptele și pâinea.

– Ia, lapte și pâine…Andrei întinse mâinile spre vocea care îi oferea mâncare, însă paralel cu mâinile mamei.

Înțelese că băiatul ei nu va mai vedea lumina zilei și simți cum i se năruie picioarele. Scăpă alimentele în brațele băiatului și se prăvăli lângă el pe pat.

Citește partea a IV-a

Standard
texte

Ce-aș fi fost…

Dacă eram un anotimp…eram o primăvară înzăpezită
dacă eram o lună….eram luna de miere
dacă eram o zi a săptămânii….eram  un week-end (trece la fel de repede ca o zi)
dacă eram o parte a zilei…eram noaptea
dacă eram o virtute…eram zâmbetul
dacă eram o planetă….eram… departe de pământ
dacă eram un lichid…eram o lacrimă
dacă eram o stare a vremii… eram senin după furtună
dacă eram un instrument… eram o coardă ruptă la chitară fără de care instrumentul e inutil
dacă eram un sentiment…eram dragoste
dacă eram un gest…eram mâna caldă care te ține strâns
dacă eram un sunet….ahh…
dacă eram un cântec…eram…trei note triste prinse-ntr-o ureche
dacă eram un simbol…o pană de scris
dacă eram un oraș…Brugges;)
dacă eram un gust…eram dulcele amar
dacă eram o aromă…. aroma dimineții
dacă eram o culoare…albastru
dacă eram o parte a corpului…ochii
dacă eram un drog…eram o poezie
dacă eram un accesoriu…eram un medalion
dacă eram un produs de machiaj….eram un luci de buze…în geanta unei stele
dacă eram o materie…matematica(fizica+chimie)
dacă eram un personaj de desene animate…eram Alladin:))
dacă eram o formă…eram cerc
dacă eram un număr…~infinit
dacă eram o mașină….eram mașina timpului
dacă eram o haină…eram o manta.

TU ce-ai fi fost?

Leapșa preluată de la Mirunex

Standard
texte

O poveste de viață II

Continuare de la partea I:

Coborî în grabă scările lăsând mâna să-i lunece pe balustradă, după cum avea obiceiul de fiecare dată, și se îndreptă spre ieșirea din complex. Se înserase și toată lumea se strângea la cămin. Grupuri de studenți se întorceau din oraș populând atmosfera cu strigătele și râsetele lor, toți păreau fericiți și plini de voie bună. După ce ieși pe poartă o luă la stânga în vale. Înainte să-și umple bidonul de 5 litri cu apă rece, se spălă pe față pentru a se înviora. Sunetul apei îi transmitea o stare de liniște și de multe ori când venea să ia apă rămânea cel puțin un sfert de oră să se delecteze în acest colț verde, ferit de zgomot.

– El e! se auzi deodată de sus. Șase indivizi îl priveau amenințător la nici douăzeci de pași, gata să vină spre el. N-avea încotro. Trebuia să se bată, pentru că recunoscu imediat două fețe suspecte. Îi așteptă să se apropie lângă izvor și atacul începu. Doi veniră din față, doi din spate, iar ceilalți doi rămaseră în lături pentru a fi gata să intervină oricând. Reuși să-l lovească pe unul dintre ei și simți o lovitură după cap cu un obiect dur care-l seceră și-l lăsă fără cunoștință.

                      …………………………………………………………………………..

-Ce-o fi cu Andrei? Stă mai mult decât de obicei și poate nu-l mai lasă ăștia să intre.

– Lasă-l că vine. Mai sunt 20 de minute până la 10.

Nu s-a întors până dimineață. Cum s-au trezit, cei doi tovarăși au dat o fugă până la izvor. Înainte să ajungă jos, l-au zărit zăcând lângă apa care curgea liniștită.

-Nu se poate! strigă unul din ei. Era culcat cu fața în pământ, iar la ceafă un cheag de sânge ieșea în evidență. L-au întors cu teamă pe o parte.

-Eu ți-am spus că ceva nu e în regulă! Vezi, dacă ieșeam aseară poate nu se întâmpla nimic! Pune-i mâna la inimă, vezi dacă bate!

-Trăiește…trăiește! Hai să-l ducem repede la spital!

L-au luat cu grijă pe brațe și l-au urcat până sus la poartă. De acolo, unul dintre ei a alergat la paznicul complexului. După ce i-a explicat în grabă ce s-a întâmplat, acesta și-a luat cheile de la mașină și au pornit în viteză spre cel mai apropiat spital.

citește partea a III-a

Standard
texte

O poveste de viață

Stătea în camera obscură de la cămin și se gândea la întorsăturile pe care le poate lua viața.  De doi ani era plecat de acasă la studii. Își vizitase părinții o singură dată în acest timp, de sărbători, deși se afla la doar 30 de km de casă. Nu-l atrăgea nimic acasă,  în încăperea în care locuiau ai lui nu se simțea acasă. Își iubea mama, dar cu tatăl nu se înțelegea deloc. De mic îl bătuse fără motiv, îi vorbise rece, distant și nu-i lăsase niciodată impresia că ar fi prieteni. De parcă n-ar fi fost copilul lui. Mai avea două surori, însă ele beneficiau de tratament special. Asta îl făcuse să se simtă nedreptățit și să se implice ori de câte ori vedea pe cineva nedreptățit. În timpul celor doi ani petrecuți la facultate avusese de mai multe ori ocazia să intervină pentru a ajuta fete agresate fizic de grupe de băieți. Era violent, aceasta  fiind singura soluție prin care te puteai impune în fața unor brute private de conștiință. Nu o singură dată fusese amenințat cu moartea. Nu o singură dată își spălase hainele pătate de sânge, sau mersese lovit la cursuri. Până acum, reușise să intervină de șase ori pentru a scoate fete din ghearele huliganilor. Ultima oară s-a întâmplat să întâlnească fețe cunoscute printre atacatori. Erau indivizi împotriva cărora intervenise cu două luni înainte. L-au recunoscut imediat, câțiva au fugit, iar doi, mai curajoși, au venit spre el. Nu s-a ales decât cu un pumn în umăr și unul în spate. I-a lovit fără milă. Toată ura împotriva tatălui, toată dragostea de care a fost privat, venea ca o răzbunare. O plăcere necunoscută îl învăluia după ce îi lăsa pe atacatori întinși, sau puși pe fugă. Simțea că și-a făcut datoria și că s-a eliberat de o povară. În două cazuri, fetele salvate au vrut să-i mulțumească într-un mod special. Le-a refuzat fără să stea pe gânduri.

Ceasul arăta ora șapte. La ora 10 se dădea stingerea în întregul complex studențesc. Avea trei ore la dispoziție să meargă să cumpere pâine și ceva ușor de mâncare. Avea puțini bani, rămași de săptămâna trecută, când lucrase la ziditul unui beci din apropiere. Se întreținea din activități în construcții, unde se pricepea destul de bine. După cursuri, mergea și-și căuta de lucru. De acasă nu primea nimic. A mers la singurul magazin din zonă, aflat la aproape 1 km. Se întunecase și figuri dubioase își făceau de obicei apariția prin împrejurimi. După ce a luat cele necesare s-a îndreptat către cămin. În dreapta intrării în complex, înconjurat de sălcii și stuf, se afla izvorul de unde luau apă studenții. A trecut pe acolo, s-a spălat pe față, și neavând o sticlă goală la el, urma să revină să se aprovizioneze. Luă cina alături de doi colegi de cameră, fiecare ce avea dosit din ce primise de la părinți, și el ce luase de la magazin. Împărțeau între ei ce aveau ca frații, mai ales că băieții observaseră că el nu primește niciodată pachet de acasă.  După masă, a plecat să ia apă de la izvor.

Citește partea a II-a

Standard
texte

DeMascarea „Valentine’s Day”

Am ieşit astăzi la plimbare prin mocirla din capitală şi am văzut un trandafir care se plimba pe Calea Victoriei. Roşu. Apoi unul pe lângă Ministerul de Interne. Roşu. Ce romantici au devenit unii dintr-odată! Iar pe Magheru, un mare buchet de trandafiri albi se plimba nestingherit, concurând cu albul zăpezii necălcate în picioare. Clar, se întâmplă ceva astăzi, n-am mai văzut atâtea flori plimbate de la ultima înmormântare la care am fost.

Uitasem că e ziua îndrăgostiţilor:

– O zi din an rezervată celor care uită să-şi declare sentimentele şi să facă din fiecare moment o dovadă de iubire.

– O zi pentru cei care nu găsesc un pretext să cucerească inima cuiva.

– O zi în care poţi găsi o justificare pentru banii cheltuiţi.

– O zi în care unii câştigă bani frumoşi

– O zi în care cei singuri suferă, rememorând amintiri trecute sau visând la săgeţile lui Cupidon

– O zi în care  „patrioţii” transpiră din greu pentru a promova Dragobetele

– O zi în care, dacă ai noroc, poţi găsi la promoţie multe chestii utile

– O zi în care  „Te iubesc” este spus de cele mai multe ori pe Mapamond

– O zi în care vă doresc cât mai multă dragoste, cât mai multă afecţiune, cât mai multe surprize, cât să vă ajungă pentru tot anul!

 

 

 

Standard
poezii, texte

Poate te hotărăști odată

Îți place să te joci cu suflete căzute

ca un călău ce toarnă sare peste rană

sub haina ta, prăpăstii nevăzute

în clocot surd, chemări pustii emană.

E viața ta să moară cel de-alături

Parcă din asta-ți tragi suflare cu suflare

Cu un cuvânt speranța, harul mături

Tristețea mea îți este delectare.

Măcar fă-ți treaba cu mai multă fermitate

Ascute-ți armele să taie pân` la os

Am hainele mereu de negrul tău pătate

Și ochiul drept, de mult de tine scos.

Ce vrei să-ți dau? ce urmărești?

poate te hotărăști odată

m-am săturat să mă vrăjești

că sunt al tău, bucată cu bucată.

Standard