Îţi cauţi jumătatea?
Pari un om întreg
Pe dinafară
Nu văd care boală
Te-a înjumătăţit.
Pari foarte hotărât.
Cum o să recunoşti o jumătate?
Dacă nici eu n-am remarcat
că eşti pe din două tăiat.
Şi cine-ţi poate da o garanţie
Că jumătatea ce-o vei lua de soţ,
soţie
îţi va fi egală,
sutime, zecimală
cine să calculeze jumătăţi de suflet
unu pe doi plus unu pe doi
se vrea un întreg
suflet pe inimă creier
ce jumătate nu-ţi ajunge?
Poezia e o fiară cu colţi lungi
Care-ţi dă târcoale când eşti singur
Din sângele tău cupa şi-ar umple
Şi-ar bea cu însetare ultima-ţi suflare.
Nu-i de glumit cu poezia.
Într-o secundă-ţi poate lua gâtul.
Ce a ajuns la noi în cărţi şi în rostire
Nu-i poezie pură, e-amăgire!
Nu poţi să priveşti în ochi o poezie,
n-ai cum!
o simţi cum respiră în jurul tău
şi faci tot ce-ţi spune, de bine sau rău
pui în cuvinte fiorii şi teama.
Poezia se cere scrisă, se cere născută
Îşi caută un trup printre oameni
Îşi întoarce capul spre tine,
Spre mine
şi unul din noi
Tot o va scrie.
Cu poezia nu-i de glumit.
Şi poezia n-are oră, calendar
ea nu se naşte în zadar.
Doar că, ce ştim noi nu-s poezii adevărate.
Sunt umbre ale poeziei, recitate
Şoapte din alte lumi, atenuate
Daca s-ar putea îmblânzi poezia…
Ce-ar fi fost dacă te-aş fi lăsat să pleci atunci
când nu aveam nevoie de tine
când dezamăgit fiind
nu vedeam în tine decât o minciună
care umple nişte goluri cu aburul prezenţei
un flux şi reflux pe ţărmul singurătăţii mele.
Dacă ţi-aş fi dat drumul să zbori
în anotimpuri mai calde
să te prelingi printre gratiile degetelor mele –
izvor de apă moartă şi de apă vie –
cum te-ai fi dus lăsând în urmă o dâră albă
de sare……………………………………………..
E nevoie de curaj să te dezbraci de toate
şi să înfrunţi gerul siberian în pielea goală
e nevoie de sânge rece
să poţi privi cum ce-ai lăsat în urmă
continuă să genereze căldură
să se dezvolte
să crească pentru altcineva.
O poezie e o stare
un plâns sub pleoapa unei pagini
surâsul tău prins între două margini
gândul ‘nainte de culcare.
mi-e teamă între două rânduri
şi singur la sfârşit de strofă cânt
soarta unui vierme sub pământ
şi noaptea unui dor pe pat de scânduri.
oglinda-n care poţi privi şi-atinge
un eu uitat la colţ de stradă
un el dormind în vis să vadă
cum poezia naşte, creşte şi se stinge.
o poezie e o stare, trecătoare
ce-agaţă-n mers făptura ta
o floare de nu-mă-uita
de multe ori călcată în picioare.
Te-am cucerit cu poezie
cu melodie, ritm, cadenţă
frumoasă tu, ora târzie
fără un sfert pân’ la demenţă.
Am început cu rimă-mbrăţişată
uşor sfios, capul plecat
apoi cu rimă-mperecheată,
cu versul alb te-am fermecat.
Respirai poezie, iubito
te hrăneai din mine inspirând
şi-mi suflai silabe suspinând…
Te-am prins de mână şi-am pornit în căutarea fericirii
care-a uitat cu desăvârşire să ne viziteze
îi dădusem adresa corectă am verificat împreună
şi totuşi mută-i soneria iar scarile pustii
am luat-o pe bulevardul principal studiind figuri de oameni şi de câini
am cumpărat ziare de la chioşcul de lângă
la rubrica anunţuri sperând să găsim un mic indiciu
fericire pierdută declarată nulă
nimic nimic
căutarea continuă pe străzi lăturalnice
prin ganguri la guri de metrou
ce nume are fericirea noastră
să lipim afişe poate alţii ştiu mai multe
şi ne vom trezi cu ea în prag
în braţele vânătorilor de recompense
n-aţi văzut fericirea noastră prin zonă?
Obişnuia să poarte blugi de culoarea zâmbetului
şi un tricou larg pentru două persoane
ce păcat că pereţii nu ştiu să vorbească
ei cunosc atât de bine fericirea noastră
au fost martorii atâtor bucurii
însă toată lumea ştie că pereţii au urechi
deşi niciodată n-am reuşit să-i urechem pentru tăcerea lor depresivă
dar nu ne dăm bătuţi aşa usor
am plătit atât de mult pentru fericirea asta
aveam buzunarele pline cu nopţi când am fost la piaţă s-o luăm
iar după calculele vânzătorului n-a fost suficient
a trebuit să renunţăm la cele două cutii cu orgoliu depozitate cu grijă în debara
şi la colierul tău de tristeţi matinale
toate le-am lăsat solemn la picioarele lui în schimbul fericirii clasa A cu zgomot redus
şi consum foarte mic de energie
am cărat-o împreună până acasă
tu la un capăt – eu la celălalt
ca o hubba-bubba se-ntindea când mai mare mai mică
fericirea noastră dulce
stăm şi ne-aducem aminte iar eu îţi culeg lacrimile în căuşul palmei
şi le beau acoperindu-ţi ochii cu mâna liberă
ţi-am spus că dacă mai laşi uşa deschisă s-ar putea să ne trezim dintr-odată fără fericire
lasă…
hai s-o căutam şi astăzi ca şi ieri
poate că stă ghemuită într-un colţ flămândă şi îngheţată
aşteptându-ne…
Sunt o lacrimă neplânsă,
o rană îngropată-n sare
cuprinsă de o sete-aprinsă
tânjesc după eliberare.
Sunt un strop din apa cerească
legat de sarea grea din muritori
suferinţa mă rog să le crească
s-ating lumina, să mă-nalţ spre nori.
o lacrimă-şi deplânge purtătorul
că-n viaţa lui n-a plâns măcar odată
cum să ajungă apă la Mântuitorul
când nu-i nici o pleoapă de lacrimi udată?
în a plânge lacrimi nu-i nici o ruşine
suferinţa-i către ceruri scară
să iei seama însă, măi creştine,
plânsul să nu-ţi fie apă chioară.
E-atâta rău în mine și în tine
că uneori mai dă pe dinafară
pe amândoi atunci ne înfioară
nici eu, nici tu, nu ne putem abține.
O, câtă bunătate în priviri abundă
și-atâta puritate joacă în ființă
deopotrivă, oameni de credință
schimbaţi într-o frântură de secundă.
Aşa e firea lumii de la începuturi
o plămădeală dintre rău şi bine
un câmp de luptă înţesat cu mine,
cu răni din care zboară fluturi.
Întrebări de la Miruna:
1.Dacă ai fi pus în situaţia de a respecta regulile impuse de tine pentru tine sau cele pe care societatea te constrânge să le accepţi, care ar fi alegerea ta şi de ce?
2. O prietenă m-a întrebat de unde vine atâta inspiraţie. Eu cred că vine de niciunde pe furiş. Tu ce zici?
1.Foarte bună întrebarea ta, necesită un răspuns argumentat.
Ca mulți alții, mă ghidez după un set de principii fixate de mine sau adoptate pe baza empatiei. În mod cert, voi respecta ceea ce cu bună știință am stabilit pentru binele meu, fără a leza integritatea societății. Societatea nu mă poate constrânge decât în plan ideatic prin gradul de influență pe care-l poate avea asupra mea, însă practic nu-mi poate face nimic. Încă odată precizez că setul de principii adoptat de mine nu contravine codului penal, civil, etc. Societatea își poate schimba “viziunea” odată cu factorul timp, circumstanțe sau oameni aflați la conducere. Eu încerc să-mi păstrez identitatea și libertatea.
2. “De niciunde pe furiș”….foarte inspirat. De unde-(mi) vine inspirația?
În căutarea unui responsabil pentru ideile geniale oamenii au inventat muza. Se crede că oamenii obișnuiți în circumstanțe habituale nu pot produce capodopere. Cu intervenția muzei cei obișnuiti devin geniali.
Ce ne facem cu geniile? Inspirația de care dispun este autosuficientă, se presupune că nu mai au nevoie de ajutorul muzei.
Mai concret, inspirația vine din multitudinea de asocieri pe care creierul le poate produce având la dispoziție elemente ale cunoașterii. Pe măsură ce cunoaștem mai mult, putem produce mai mult. Desigur, pot fi contrazis cu ușurință până la acest punct. Există atâtea creiere care, deși dispun de un bagaj informațional fabulos, nu pot organiza informațiile într-o manieră productivă. Pot asimila enorm, dar nu pot produce nimic original. Pentru aceasta e nevoie de ceva suplimentar. E nevoie de intenție, concentrare, perseverență și talent.
Vă mulțumesc pentru întrebări!
Ce-ar fi copilăria fără joc
izvorul fără strop de apă
fără de aripi pasărea de foc,
ce-ar fi un mort fără de groapă?
