Mă regăsesc în stropul de ploaie
înaintând glisant pe trupu-ți fierbinte
e-atâta primăvară-n părul tău vioaie
și-atâtea flori vărsând parfumul în cuvinte.
Dar fericirea mea, ca stropul tentat să te atingă
Se-mpuținează grabnic în clipe și secunde
Evaporarea-n cercuri ‘nalte mă ridică
De ochii tăi pentru vecie mă ascunde.
Arhive pe categorii: texte
O poveste de viață XI
continuare de la partea a X-a
Cei trei porniră împreună spre stația de autobuz după ce-și luară rămas bun de la gazdă. Pentru câteva minute merseră alături, apoi Andrei și Claudia își încetiniră pașii pentru a putea discuta nestigheriți. Claudia era curioasă ce mesaj avea Andrei pentru ea și în același timp mirată că reușise să ajungă până aici fără să-i fi dat adresa unde locuia. După câteva momente în care Andrei făcea eforturi să transpună în cuvinte ceea ce simțea, reuși să spună:
– Claudia, am venit la tine pentru că nu mai puteam sta acasă singur. Nu îmi suport viața, nu pot să mă bucur de nimic dacă nu……ești tu lângă mine. Cât am stat în spital m-am atașat de tine. Știu cum arăți fără să te fi văzut, dintr-un vis frumos care mi-a dăruit speranța de a te căuta și găsi.
Aceste declarații nu puteau fi făcute din mers, cei doi stăteau acum față în față. În timp ce o privire culegea dragoste de pe un chip senin, o alta culegea din infinitul de umbre o singură imagine care-i inspira viața.
-Andrei…atât putu spune Claudia. Îl simpatiza și ea, dar niciodată nu s-ar fi gândit că se va ajunge aici.
– Claudia, știu că pentru tine pare o nebunie. Între noi n-a fost nimic, iar eu am început să-ți înșir atâtea declarații. Crede-mă, nu găsesc vreun motiv pentru care să trăiesc, în afară de tine. Drumul meu până aici e ca o ultimă încercare de a resuscita un muribund.
Mama se opri și ea la câțiva pași de tineri, însă nu auzea nimic din ce-și spuneau. Pe măsură ce își descărca sufletul Andrei devenea tot mai liniștit, iar toată tensiunea se transfera Claudiei.
– Nu spune nimic…
Andrei se lipi de ea și o strânse în brațe. Inevitabil, urmă un sărut prelung. Claudia fu cea care se desprinse observând că erau monitorizați de mama lui Andrei.
– Stai, mama ta se uită la noi. Nu-i frumos.
– Eu n-o văd, spuse el zâmbind. Hai să mergem ușor spre ea, ca să ne continuăm drumul.
Se țineau de mână și mergeau plutind. Andrei ușurat, iar Claudia oscilând între bucurie și un adânc sentiment al imprevizibilului. Nu putea să anticipeze nimic, nu se gândea la nimic. Nu știa ce se întâmplă cu ea și dacă e conștientă de ceea ce face. Andrei o ținea de mână atât de ferm, cum te agăți de o liană când simți că aluneci într-o prăpastie. Deodată se opri și se lipi de ea. Vroia să spună ceva, însă nu reușea:
– Vrei…să fii soția mea?
Această întrebare avu un efect previzibil. O încurcă și mai mult. Andrei îi spusese mai devreme cât de mult se atașase de ea și că în absența ei ar muri. Nu știa cum să-i răspundă pentru a nu-l răni, și totodată, dacă se simțea legată de el din milă sau din pură dragoste.
– Andrei…
citește partea a XII-a
Iluzia nebuniei
În ultima perioadă cuvântul „nebun” se bucură de mare popularitate în limbajul cotidian, însă fiecare atribuie un sens personal acestui concept.
Acest lucru m-a determinat să scriu despre o formă comună de nebunie, care caracterizează omul din societatea actuală.
Ştiu nebunii că sunt nebuni?Nu.
Cine garantează că sunt nebuni?Noi.
Şi cine poate garanta că noi suntem cei sănătoşi?
Nebunia era asociată în trecut cu deviaţia de la comportamentul unui om normal (în latină-delirare). În contextul actual, comportamentul normal nu poate fi definit cu exactitate. Normele morale sunt adaptate şi aplicate de fiecare după bunul gust, şi mulţi folosesc nebunia pentru a obţine avantaje, milă sau fani.
Nebunia a devenit „tupeu” pe alocuri, alţii o asociază cu „nesimţirea”, tinerii oferă o conotaţie „cool”, citez -„aseară a fost o nebunie totală”, termenul nefiind asociat nicidecum cu o boală mintală periculoasă.
Ce înseamnă pentru mine nebunia? O doză de inspiraţie superioară omului. O stare euforică care-ţi oferă posibilitatea să scrii lucruri absolut normale într-o manieră ruptă de normalitate. Un rol pe care-l joci cu plăcere, şi care îţi permite să vezi dintr-o perspectivă cu totul nouă lucruri neglijate de ceilalţi.
Nebunia e universul tău interior, unde rămas singur, te studiezi şi oferi diagnostic „bolnavilor” din jurul tău. Nebunia e prezentă în visele tale irealizabile, dar care-ţi dau putere să continui să lupţi, care-ţi întăresc nişte convingeri false, dar încurajatoare. Nebunia e necesarul tău zilnic de oxigen, care-ţi permite să respiri fără să te ţii de nas atunci când treci pe lângă oameni „morţi”, cu şi fără ghilimele, este bucuria de a avea o părere numai a ta şi de a o spune fără jenă.
Cine e nebunul în toată povestea? Autorul, cititorul, eu sau tu?
(text scris într-un grad redus de nebunie, se poate si mai rău)
O poveste de viaţă X
Continuare de la partea a IX-a
Andrei intră timid alături de Claudia. Din pricina emoțiilor fața îi ardea ca focul și-i dădea impresia că e roșul ca racul. Familia Claudiei era numeroasă. Avea trei surori mai mari, dintre care doar una se măritase. Îi invită să ia loc la o masă așezată la umbra unui păr. Li se alătură o femeie trecută de șaizeci de ani cu chipul blând și trăsături plăcute, mama Claudiei. Cele două mame se treziră față în față, neștiind cum să înceapă conversația. Claudia plecase între timp să aducă ceva de pus pe masă oaspeților.
– Bună ziua, mă numesc Maria, iar el e băiatul meu Andrei.
– Îmi pare bine, eu sunt Sofia, mama Claudiei.
– Probabil vă întrebaţi ce ne aduce în casa dumneavoastră… Mi-e greu să găsesc un motiv concret. Fata dumneavoastră a avut grijă de băiatul pe perioada în care a fost internat. Am venit să-i mulţumim, spuse ea ca să iasă din încurcătură. Între timp, Claudia aduse un platou cu prăjituri şi îi servi cu ceai. Numai Andrei ştia ce dorea să obţină şi pentru ce venise. Sau poate că nici măcar el, în aceste momente teribile în care nu ştia cum să înceapă şi cum să poarte o discuţie între patru ochi cu Claudia.
I se părea neconvenţional să se retragă undeva cu ea pentru a vorbi, atâta vreme cât mama ei ştia că au venit să-i mulţumească. Se hotărî să aștepte momentul oportun, fără să forțeze lucrurile. Discutară despre vrute și nevrute, se amuzară, iar subiectele parcă nu se mai epuizau. Cele aproape două ore fură pentru Andrei un chin, timp în care, făcea eforturi să realizeze două lucruri deodată: să se gândească ce-i va spune Claudiei și să răspundă întrebărilor ce-i erau puse. Reuși să facă față cu brio asaltului, cu mici ezitări, și iată că deja se ridicau de la masă urmând să plece. După voce Andrei își dădu seama că sunt petrecuți nu doar de Claudia, așa cum își dorise, ci și de mama acesteia. Nu știa cum să facă, și presimțea că dacă nu face acum ceva, probabil altă ocazie nu se va ivi. După ce ajunseră la poartă, Andrei o chemă pe Claudia mai aproape, și-i spuse la ureche:
– Vreau să-ți spun ceva…doar ție.
Claudia înțelese mesajul și imediat găsi o replică:
– Haide că merg să vă petrec până la stația de autobuz.
Astfel, Andrei fu scos din încurcătură, însă emoțiile nu-l slăbiră nici pe departe, deoarece abia acum urma ce era mai greu.
citește partea a XI-a
O poveste de viață IX
continuare de la partea a VIII-a
Andrei simțea cum toate speranțele i se năruiau una câte una. Cât de insensibilă putea fi soarta în cazul său…
– Hai să mergem acasă…n-a fost să fie.
– Am venit până aici ca să ne întoarcem fără să fi făcut nimic? E nedrept, rămân la spital s-o aștept până se întoarce.
– Cum să rămâi la spital, Andrei, ce-i cu vorbele astea? În primul rând, nici n-ai cum să rămâi aici, în al doilea rând nu te las eu. Cine să aibă grijă de tine aici și sub ce pretext să te internezi? Haidem acasă, ascultă-mă.
– Să mergem acasă…cum zici tu, dar nu la noi.
-Păi, unde vrei să mergem? N-avem rude prin apropiere.
– La ea.
– Andrei, ce-i cu tine, mamă? De ce nu vrei să înțelegi că unele lucruri nu țin de noi și trebuie să le acceptăm așa cum sunt? Cum vrei să ajungi tu acasă la ea, știi măcar unde locuiește? Și cum să te duci așa la ea acasă, nu-ți dai seama cât de absurd e?
– Putem afla adresa ei. Trebuie să aibă cei de la spital o evidență a personalului. Mamă, dacă n-o fac acum, dacă nu aleg eu pentru mine, s-ar putea să regret toată viața. Iar viața mea e cea care vreau eu să fie.
Mama îl asculta nedumerită și făcea eforturi să înțeleagă impactul puternic pe care-l avusese asupra lui acea persoană. Simțea că nu s-ar fi lăsat convins să meargă acasă nici în ruptul capului, așa că nu s-a împotrivit inutil.
Andrei nu se înșelase în privința adresei, iar după câteva minute reușiră să afle unde locuia. La o distanță de aproximativ 100 km se găsea ultima speranță pentru el.
După aproape trei ore ajunseră în localitatea căutată. Reușiră să găsească cu greu locuința Claudiei, deoarece mama nu avea o orientare în spațiu prea bună, iar Andrei nu-i putea fi de folos. Era atât de abătută gândindu-se la finalitatea acestei nebunii. Cum să se prezinte în fața familiei fetei, cum să vină așa pe capul lor, fără ca măcar să existe vreo legătură între ei? Pe ea o vor judeca întâi. Îi venea să intre în pământ de rușine când ajunse în fața porții. Reuși să zărească câteva siluete după gard, însă n-avea curajul să strige la poartă. Rămaseră în loc pentru câteva clipe, apoi Andrei strigă numele Claudiei.
În fața porții apăru o fată și întrebă:
-Bună ziua! Pe cine căutați?
Vocea era a Claudiei, dar cum să nu-l recunoască? Venise până la ea ca să primească o lovitură?
Mama privea la această fată de aproape 30 de ani întrebându-se ce-l putuse lega pe Andrei de ea:
– Sunteți Claudia?
– Aaa, nu, pe sora mea o căutați…așteptați puțin. Mă duc să o chem.
– Mulțumesc.
Bătăile inimii lui Andrei reveniră la normal. Aproape că avusese un șoc crezând că nu a fost recunoscut de Claudia.
Poarta se deschise încet și de după ea apăru Claudia, care făcu ochii mari văzându-l pe Andrei.
– Andrei! Ce faci aici?
Aproape că nici nu observă că lângă Andrei se afla încă o persoană, la cât de mirată fusese să-l vadă. Îi întinse mâna și făcu cunoștință în timp ce-i invită să intre înăuntru.
citește partea a X-a
O poveste de viață VIII
continuare de la partea a VII-a
Imaginea din vis i se plimba pe dinaintea ochilor ademenindu-l parcă, făcându-i dorul și mai aprig. Nu mai putea să stea legat de un loc unde simțea cum moare în fiecare zi. Nu avea nici un rost să se trezească numai pentru a mânca și a se gândi mereu la aceleași subiecte. Viața trebuie să fie înconjurată de bucurii, altminteri nu mai e viață. Iar viața lui, categoric nu se afla între pereții casei părintești. Viața lui rămăsese la spital, alături de cea care i-o redase. Simțea că numai alături de ea ar putea scăpa de această tortură insuportabilă.
Când mama veni să-i aducă mâncarea își deschise sufletul în fața ei:
– Mamă, nu mai suport…nu pot să stau în fiecare zi în casă, fără să fac nimic. Nu pot să trăiesc numai ca să mănânc. Simt că n-o s-o mai duc mult în ritmul ăsta.
Mama rămase surprinsă de mărturisirea fiului. Deși îl vedea cum slăbește văzând cu ochii și se schimbă la față, era convinsă că a făcut tot ce-i stătea în putință pentru a-l face fericit. Îi pregătea mereu mâncare la timp și avea grijă ca să-i gătească variat. Îi spăla hainele și-i oferea odată la două zile schimburi curate. Nu înțelegea că băiatul ei avea nevoie de o altfel de grijă. El neglija tot ce ținea de trup, sufletul era cel care avea nevoie de atenție. Sufletul era cel care suferea cu adevărat. Trupul se obișnuise cu lipsa vederii, însă întunericul începea să pună stăpânire acum pe interior. Iar Andrei era conștient că singurul remediu pentru această boală era Claudia.
– Vreau să mă întorc la spital.
– Ce să faci la spital? Nu spuneai că nu vrei să te operezi?
– Nu pentru operație vreau la spital.
– Păi pentru ce atunci să mergi la spital?
– Pentru Claudia.
– Care Claudia? Mama făcu niște ochi mari.
– E asistenta care a avut grijă de mine.
– Și ce să faci la ea? Știi că e destul de departe până în capitală. Cu ce motiv? Doar s-o vezi?
– Da. Doar s-o văd. Să stau de vorbă cu ea. Nu știi cât de binevoitoare a fost cu mine cât am fost internat.
– Bine, dar cum crezi că putem merge noi așa la spital. Mai ales când va auzi taică-tău. Ce să-i spun?
– Spune-i că trebuie să mergem la un control. Spune-i că ți-ai adus aminte că medicul a spus să revenim pentru un control. Mamă, te rog ajută-mă, dacă vrei să mai trăiesc.
În vocea lui se citea un zbucium profund, o durere care îți dădea fiori. Nu mai era nevoie să mai insiste asupra mamei. Aceasta înțelese ce are de făcut.
A doua zi plecară spre capitală dis-de-dimineață. Ajunseră pe la amiază și se îndreptară către secția la care fusese internat Andrei. Întrebară de Claudia, dar li se spusese că și-a luat concediu pentru o săptămână.
– Ce-i de făcut acum? spuse deznădăjduită mama.
citește partea a IX-a
O poveste de viață VII
Continuare de la partea a VI-a :
Trenul sosi în gară pe la orele cinci după amiază. Deși localitatea era mică și slab populată, la acea oră aveai impresia că toată lumea s-a adunat la șoseaua principală. Toți urmăreau cu privirea pașii nesiguri ai tânărului ținut de mână de mama sa. Toți făceau ochii mari și-și făceau gesturi îngânând ceva la adresa celor trei trecători. Cei care-i salutau nu îndrăzneau să întrebe nimic de Andrei, deoarece fiecare întrebare ar fi îngreunat mai mult situația în care se aflau. Oricum, cum se întâmplă întotdeauna în localitățile de provincie, toți erau bine informați cu mult înainte.
Odată ajunși acasă, Andrei fu condus în camera care cândva fusese a lui. Se întinse în pat așteptând cina. Pe lângă oboseala de pe drum, mintea îi era îngreunată de o sumedenie de gânduri. Nu își putea scoate din cap vocea tinerei asistente, care-l călăuzise pe toată durata șederii în spital. Era ceva ciudat în dragostea cu care își îndeplinise atribuțiile de serviciu, ba mai mult, nici măcar nu le privise ca pe niște atribuții. Dorea s-o cunoască îndeaproape, să-i cunoască povestea de viață și să-i mulțumească pentru sfatul prețios pe care i-l dăduse la plecare.
Gândul că probabil n-o s-o mai vadă niciodată îl întristă mult. La masă nu scoase un cuvânt și mâncă foarte puțin. Sora mai mică dorea să afle mai multe despre ceea ce i se întâmplase chiar din gura lui. Îi povesti sumar numai ca să scape de ea.
Mama simți că ceva nu e în regulă, dar puse totul pe seama unei depresii datorate amintirilor din casa părintească și a durerii că e condamnat la o viață în întuneric. Andrei nu-i spusese de adevărata fațetă a operației care urma să aibă loc. Așa că speranța unei recuperări neașteptate încă plutea în imaginația mamei.
După o săptămână în care Andrei era tot mai tăcut și mai abătut, se apropie de patul lui încercând să-l liniștească și să-l încurajeze.
– Nu mai fi supărat, o să vezi că va fi mult mai bine după operație. O să vezi aproape ca înainte.
Andrei tăcea. Nu știa cum să-i spună mamei că așa ceva nu e posibil.
– Crede-mă, am vorbit eu cu un chirurg la spital, o să fie o schimbare totală. Liniștește-te.
– Mamă, sunt sigur că o să fie o schimbare totală…dar ți-a spus medicul ce fel de schimbare?
Știi tu ce mă așteaptă după?
– Cum ce schimbare, o să vezi mult mai bine! Așa mi-a spus!
– Doar atât? Nu ți-a spus și de riscuri, de cazuri nefericite, de erori medicale…asta nu ți-a spus?
– De ce ești așa speriat, nu te mai gândi atât, o să fie bine…
– Mamă, nu înțelegi. Am aflat că mulți rămân paralizați după operație. Unii rămân pe viață în scaunul cu rotile, alții își pierd alte simțuri…Știu asta de la un cadru medical. Nu vreau să fiu o povară și mai mare pentru voi. Deja simt că înnebunesc. Nu pot să fac nimic.
– Off…vino-ncoa la mama… Cum să fii o povară pentru noi, nu ești tu singurul nostru băiat? Îl mângâie pe frunte cu căldură în timp ce lacrimile îi curgeau nestingherite.
………………………………………………………………………………………………………………………
Zilele se scurgeau una după alta, iar Andrei slăbea tot mult. În cele două luni de când se întoarse de la spital devenise alt om. Era chinuit de gânduri în fiecare noapte. Nu putea dormi în haosul declanșat de această schimbare radicală din viața lui. Într-o noapte în care dormi mai mult decât de obicei o visă pe asistenta de la spital. Însă acest vis era atât de frumos în comparație cu realitatea…Nu mai era orbul care inspiră milă, ci un om normal. Se bucura de tot ce vedea în jur și ar fi dat orice ca visul să nu se termine. Imaginea chipului ei avea un contur clar, avea ochi albaștri ca ai lui, o piele fină și un zâmbet atrăgător. Încerca să-și dea seama în baza căror elemente creierul a construit imaginea unei persoane pe care n-o văzuse niciodată.
Dimineață un gând care avea să-i schimbe viața îl deșteptă.
citește partea a VIII-a
Barza mea s-a rătăcit
Barza mea s-a rătăcit
nu m-a adus în casa potrivită
de ce a coborât într-o-nchisoare
să lase un copil din floare?
Născut într-o celulă-ntunecoasă
numită familiar, acasă
am primit libertate
pentru că eram minor.
Dacă m-aș fi născut de 18 ani
aș fi fost închis alături de mama
complice la crima ei.
Sunt liber, deși m-am născut închis
sunt închis, deși m-am născut liber.
O poveste de viață VI
continuare de la partea a V-a
Părinții au fost cei care l-au vizitat primii după operație, cel puțin așa știa el. După ce le-a spus că umbrele au devenit mai clare decât înainte, mama se gândea deja cum va fi după a doua operație. Se interesase când poate fi operat cât mai curând și primi răspuns că după minim o lună se putea interveni chirurgical pentru a doua oară. Până la sorocul cuvenit au hotărât că e mai bine să meargă acasă. Nu mai avea nevoie de îngrijiri medicale, întrucât nu se prevedeau îmbunătățiri fără operație.
Înainte de a părăsi spitalul își rugă părinții s-o caute pe Claudia pentru a-și lua rămas bun. După ce reuși să o găsească, Claudia îl luă de mână până la banca din curtea spitalului.
– Andrei, știu că urmează să pleci. Am văzut că părinții ți-au strâns lucrurile.
Vreau să știi ceva foarte important. Nu știu când te vei întoarce sau dacă te vei mai întoarce în acest spital, însă, vreau să-mi promiți că nu vei face operația următoare.
– Stai că nu înțeleg, de ce să n-o fac? Nu e spre binele meu?
– Ți-am spus atunci că mă voi interesa să văd ce operație te așteaptă. Am căutat în literatura de specialitate, am întrebat câțiva chirurgi, am văzut cu ochii mei câțiva pacienți operați. Nu vrei să știi ce se întâmplă cu ei după operație. Majoritatea devin handicapați pe viață. Deși își recapătă puțin vederea, rămân conectați la scaunul cu rotile, își pierd auzul, unii nu pot vorbi și multe alte nenorociri. Pentru că e o zonă foarte sensibilă unde se întâlnesc toate simțurile, din neglijență îți pot atinge alte puncte nervoase. Te rog să nu te operezi.
– Mă sperii…mama e încântată și de-abia așteaptă să mă operez, iar tu îmi spui că ar fi cea mai mare prostie dacă aș face-o. Știu că nu se compară cunoștințele tale în domeniu cu ale mamei. Chiar atât de grav e?
– Nu glumesc. Îți vreau binele pentru că ești o persoană specială. Nu ți-aș fi spus nimic dacă nu aveam motive întemeiate.
– Îți mulțumesc mult. Nu știu cum să mă revanșez față de tine. Ai fost atât de drăguță cu mine cât am stat în spital. Iar acum m-ai ajutat să nu fac o alegere greșită.
– Rămâi cu bine, Andrei.
Cei doi se îmbrățișară și-și luară rămas bun cu lacrimi în ochi. Andrei se întoarse acasă cu părinții.
O poveste de viață V
-continuare de la partea a IV-a-
– Îmi pare bine că v-am cunoscut și vă mulțumesc că aveți grijă de mine.
– Asta e meseria mea…
– Da, dar nu cred că plăcintele se includ în fișa postului.
Un zâmbet pe care Andrei nu-l putea observa apăru pe chipul Claudiei.
– Să stai cuminte în pat, nu te mai porni singur la baie. O sa trec eu odată la 3 ore.
– Nu e nevoie…deja mă descurc cât de cât. Dacă mai încerc de câteva ori, voi putea să merg neînsoțit fără să-mi lipesc mâna de perete. Nu vă faceți griji.
– Ți-am spus să nu-mi mai vorbești cu dumneavoastră…
– O să încerc.
După ce ușa se închise în spatele Claudiei, Andrei se gândea ce făcuse ca asistenta să-i aducă plăcinte, să-i poarte de grijă cu mai multă atenție decât o făcea cu ceilalți pacienți. Încerca să și-o imagineze din vocea ei, din căldura mâinilor ce-l conduseră până la baie. Din parfumul pe care-l lăsa în urma ei când se depărta. Ațipi pentru ceva vreme și visă că o mână se plimba nestingherită prin părul lui. Nu visa, lângă el se afla cea care-i purta de grijă.
– Toată ziua ai de gând să dormi?
– Ce am de făcut aici între patru pereți.
– Spuneai că te plictisești, m-am gândit la ceva.
– La ce?
– Unde ai haine de schimb?
– În dulapul din colț, de ce?
– O să vezi. Întinde mâinile deasupra capului.
După ce-i puse o bluză peste pijamaua de spital și-i dădu o pereche de pantaloni îl luă de mână și-l conduse afară. În curtea spitalului erau mai multe bănci, umbrite de castani.
– În fața noastră e o bancă, hai să stăm jos. Îți place?
– Nu știi cât mă bucur. De când sunt internat am stat închis în camera aia. Doar de câteva ori am scos capul pe geam, dar a trebuit să-l închid în fugă la țipetele unei bătrâne…curent! curent!
– Drumul la baie l-ai învățat repede, pe ăsta mă îndoiesc că-l vei putea memora.
– E mai dificil, dar nu imposibil.
– La cât mai ai de stat aici, cred că nu face să te chinui. Te voi conduce eu afară odată pe zi.
– Mulțumesc. Nu e neapărat în fiecare zi…mă mulțumesc și o dată la două zile.
– Mâine urmează să fii operat. Sper să fie totul bine. E o operație destul de dificilă.
– Sper și eu. Să trec de prima operație, că am înțeles că urmează încă una.
– Două?
– Da, așa spunea mama.
– Ce să-ți mai facă?
– De unde să știu. Habar n-am.
– O să mă interesez eu.
Trecu a doua zi și Andrei fu operat. Totul decurse bine, fără complicații, iar acum stătea culcat încă sub influența anesteziei. Nu era indicat să primească vizitatori în primele 48 de ore, așa că nimeni nu-l vizitase. Primul contact vizual după operație era diferit de cel din ziua de după atac. Acum putea distinge formele lucrurilor prin ceața densă care-i îngreuna vederea.
Își rotea privirea prin cameră și studia cu atenție conturul vag dat de prezența mobilierului și a pacienților. Era fericit că poate distinge măcar atât. Însemna foarte mult, pe lângă întunericul cu care se însoțise până atunci.
Printre gânduri 