Continuare de la partea a VI-a :

Trenul sosi în gară pe la orele cinci după amiază. Deși localitatea era mică și slab populată, la acea oră aveai impresia că toată lumea s-a adunat la șoseaua principală. Toți urmăreau cu privirea pașii nesiguri ai tânărului ținut de mână de mama sa. Toți făceau ochii mari și-și făceau gesturi îngânând ceva la adresa celor trei trecători. Cei care-i salutau nu îndrăzneau să întrebe nimic de Andrei, deoarece fiecare întrebare ar fi îngreunat mai mult situația în care se aflau. Oricum, cum se întâmplă întotdeauna în localitățile de provincie, toți erau bine informați cu mult înainte.

Odată ajunși acasă, Andrei fu condus în camera care cândva fusese a lui. Se întinse în pat așteptând cina. Pe lângă oboseala de pe drum, mintea îi era îngreunată de o sumedenie de gânduri. Nu își putea scoate din cap vocea tinerei asistente, care-l călăuzise pe toată durata șederii în spital. Era ceva ciudat în dragostea cu care își îndeplinise atribuțiile de serviciu, ba mai mult, nici măcar nu le privise ca pe niște atribuții. Dorea s-o cunoască îndeaproape, să-i cunoască povestea de viață și să-i mulțumească pentru sfatul prețios pe care i-l dăduse la plecare.

Gândul că probabil n-o s-o mai vadă niciodată îl întristă mult. La masă nu scoase un cuvânt și mâncă foarte puțin. Sora mai mică dorea să afle mai multe despre ceea ce i se întâmplase chiar din gura lui. Îi povesti sumar numai ca să scape de ea.

Mama simți că ceva nu e în regulă, dar puse totul pe seama unei depresii datorate amintirilor din casa părintească și a durerii că e condamnat la o viață în întuneric. Andrei nu-i spusese de adevărata fațetă a operației care urma să aibă loc. Așa că speranța unei recuperări neașteptate încă plutea în imaginația mamei.

După o săptămână în care Andrei era tot mai tăcut și mai abătut, se apropie de patul lui încercând să-l liniștească și să-l încurajeze.

– Nu mai fi supărat, o să vezi că va fi mult mai bine după operație. O să vezi aproape ca înainte.

Andrei tăcea. Nu știa cum să-i spună mamei că așa ceva nu e posibil.

– Crede-mă, am vorbit eu cu un chirurg la spital, o să fie o schimbare totală. Liniștește-te.

– Mamă, sunt sigur că o să fie o schimbare totală…dar ți-a spus medicul ce fel de schimbare?
Știi tu ce mă așteaptă după?

– Cum ce schimbare, o să vezi mult mai bine! Așa mi-a spus!
– Doar atât? Nu ți-a spus și de riscuri, de cazuri nefericite, de erori medicale…asta nu ți-a spus?

– De ce ești așa speriat, nu te mai gândi atât, o să fie bine…

– Mamă, nu înțelegi. Am aflat că mulți rămân paralizați după operație. Unii rămân pe viață în scaunul cu rotile, alții își pierd alte simțuri…Știu asta de la un cadru medical. Nu vreau să fiu o povară și mai mare pentru voi. Deja simt că înnebunesc. Nu pot să fac nimic.

– Off…vino-ncoa la mama… Cum să fii o povară pentru noi, nu ești tu singurul nostru băiat? Îl mângâie pe frunte cu căldură în timp ce lacrimile îi curgeau nestingherite.

………………………………………………………………………………………………………………………

Zilele se scurgeau una după alta, iar Andrei slăbea tot mult. În cele două luni de când se întoarse de la spital devenise alt om. Era chinuit de gânduri în fiecare noapte. Nu putea dormi în haosul declanșat de această schimbare radicală din viața lui. Într-o noapte în care dormi mai mult decât de obicei o visă pe asistenta de la spital. Însă acest vis era atât de frumos în comparație cu realitatea…Nu mai era orbul care inspiră milă, ci un om normal. Se bucura de tot ce vedea în jur și ar fi dat orice ca visul să nu se termine. Imaginea chipului ei avea un contur clar, avea ochi albaștri ca ai lui, o piele fină și un zâmbet atrăgător. Încerca să-și dea seama în baza căror elemente creierul a construit imaginea unei persoane pe care n-o văzuse niciodată.

Dimineață un gând care avea să-i schimbe viața îl deșteptă.

citește partea a VIII-a