Ieri am simțit nevoia să scriu despre moarte. Deși nu e prima oară când tratez subiectul, ieri moartea a fost  foarte aproape. Dar, nu de mine. De cineva din familia mea. Am aflat dimineață că a murit bunicul. Nu împlinise 68. Și culmea, se ținea mai bine decât bunica. A fost militar (tanchist, parașutist, ofițer). Fentase moartea în urmă cu 8 ani. Din cauza unei defecțiuni, a intrat cu tractorul în Prut într-un perimetru unde apa depășea 8 metri. Toți cei care asistaseră la scufundarea bunicului, îl și înmormântaseră în gând. Însă, după 7 minute a ieșit teafăr și nevătămat. Pregătirea militară pe tanc a fost esențială. A așteptat ca apa să elimine tot aerul din interior, a luat ultima gură de aer, a așteptat încă 30 de secunde și a ieșit. Neașteptat. La 60 de ani. Era trist că-și spărsese display-ul la ceasul rusesc din armată. De dimineață a lăsat-o pe bunica singură. Nu știu dacă și-a luat rămas bun. Trist e că nu pot ajunge la el. Toate drumurile naționale spre Buzău, Brăila, Galați sunt închise. A avut trei copii și nici unul nu poate ajunge la el să-l îngroape. Bunica nu se poate ridica din pat. Dacă ne-am alege ceasul sau am ști când ne va face o vizită doamna în negru poate că am schimba multe la viața noastră.