Ți-aduci aminte când, atunci,
te alergam prin văi și lunci,
iar tu te aruncai în iarbă,
lăsai ca inima să-mi fiarbă,
sub trupul tău…
mereu…

Uitam de lume și de timp,
când ne jucam cu drag în câmp,
lăsam și grijă și problemă,
iubirea, cea mai amplă temă.
La braț cu tine…
bine…

Până când ai mai crescut,
și altul te-a cerut…
Mi-am spus să uit de trecut,
trist, abătut
crud…
nud…

Ce face sarea în mâncare,
Îi dă culoare??
Oare?

Și cât de multă sare
se pune în mâncare?
Oare?

Și de ce doare,
când pui pe rană sare?
Oare?

Și sarea în mâncare,
nu provoacă durere
Oare?

Vreau mai multă sare,
în mâncare…Oare??

Zboară, puiule, zboară!
pui de cioară…
solitară…
neagră…
și amară…

Zboară dintre noi,
du-te înapoi…
între copaci goi,
Și nevoi…
ploi…

Să nu te mai văd
că iese prăpăd..
Du-te-n lumea ta,
și-odată cu ea
ia-ți și inima!

Și copacii care,
i-ai golit de floare,
umplut de „candoare”,
disperare…
mare…

Toate florile lumii mi se par mai frumoase,
toate miros mai plăcut răspândesc,
pe drumul încărcat de oase,
cu iubita hoinăresc.

Toate păsările cântă mai frumos,
toate-mi toarnă pace-n suflet,
prin cimitirul răcoros,
ne-am săturat de umblet.

Toate ploile ne scaldă pân-la piele,
toate ne unesc prin stropii reci,
tremurăm în reprize rebele
cu volții și amperii pe poteci.

Toate vorbele sunt de prisos,
toate mă îndeamnă să iubesc,
de aceea ochii mi-am scos
să nu păcătuiesc…

E ziua ta, ce ți-aș putea oferi?
Mai multe decât poți primi…
îți dăruiesc un cer albastru,clar,
Și-ți torn iubire în pahar.

Ai împlinit 24 de ani și jumătate,
pe viitor să ai succes în toate,
și tot ce îți dorești să ai din plin,
o cupă cu dreptate și una cu venin.

Cea cu venin s-o torni peste dușmani,
cea cu dreptate s-o împarți la sărmani.
Iar Dumnezeu, o altă cupă-ți va dărui
e Cupa Vieții, puterea de-a trăi.

Și mai presus de toate, prietenii ce-i ai,
să-ți fie alături chiar când nu le dai,
viața ta ca o rază de soare ce colindă Pământul,
să lumineze cărarea ce-o zidește Cuvântul.

Destinul unei marionete,
e scris cu mâna păpușarului,
care trage corzile când vrea…

Ea se mișcă neștiind care
îi va fi următoarea mișcare,
dacă păpușarul o va rătăci???

Dansează păpușa grațios,
păpușarul râde sub mustață,
dansul nu mai e frumos,
parcă îmi provoacă greață!

Păpușarul râde sub mustață…
păpușa s-a albit la față,
mulțimea râde sau suspină…

Păpușa a căzut pe jos,
s-a rupt o ață principală,
căderea-fost fatală.

S-au topit statuile de ceară,
ce tronau în capitală,
toate-au dispărut aseară,
ca un suflet plin de boală.

S-a crăpat asfaltul de pe străzi,
gropi adânci prin tot orașul…
oamenii stau adunați grămezi,
pe unde i-a răpus vrăjmașul.

Totul este deformat, și parcul Cișmigiu,
adăpostește-acum ruine,
n-a mai rămas un suflet viu,
parcă-i mai bine…

Am în mână o bancnotă care,
arde răspândind nepăsare…
Fumul emanat coboară în jos,
pe scară, către iadu-ntunecos.

Și fumul banilor arzând,
cheamă stafii ce vin cântând,
ce mă atrag spre lumea lor
cu morți în flăcări drept decor.

E dimineață rece,
și păsările țipă,
durerea nu îmi trece,
totul s-a dus de râpă.

Prin parc adie vântul
copacii se-ncovoaie,
și tremură pământul,
sătul de-atâta ploaie.

În oglinda apei călcate în picioare,
văd umbra mea tăcută, cum moare…
Piciorul calcă apa și chipul meu se duce,
însă,în schimb, în apă, apare neagră cruce.

În Roma glorioasă, nu bate vânt de-nfrângeri,
întregul vast imperiu, e apărat de îngeri.
Se-ntinde cât apusul, imensul cerc de foc,
și stăpânește totul, în orișicare loc.

Cu minți iluminate, și-a câștigat trofeul,
și iată,toata urbea, își proslăvește Zeul.
Dar toată măreția nu e decât o ceață,
când cei din jurul tău, te urmăresc cu greață.

Când tot ce faci stârnește și ură și dispreț,
când pentru toate astea a fost plătit un preț,
te smulgi din rădăcină, din locul păcătos,
și zbori către lumină,către alt loc frumos.
––-

Coriolan se luptă cu gândul de-a pleca,
din țara ce-l crescuse, și nu-l mai suporta,
de ce într-o clipită, mai toate s-au schimbat?
prietenii și frații, aproape l-au uitat…

Din Zeu al oștilor romane,ce sfarmă tot ce e-mpotrivă,
cârmuitor fără prihană, acum plutește în derivă.
-Nu vreau să îi mai văd vreodată, călăi ai omenirii,
mi-au ruinat prezentul, mi-au pus otravă firii!
Las totul în urma pașilor grei,
Și jur, mă voi întoarce, dar cu un alt temei.
––

Coriolan se duce ca gândul peste zare,
și-n tabără la volsci, capătă întremare.
Aici primit regește, își varsă amintirea,
și setea de război, i-întunecă gândirea.

-Acuma, volsci, să curgă tot vinul din pahare,
în față ne așteaptă victoria cea mare,
căci frați acum îmi sunteți, chiar și mamă,
și vom străpunge totul, romanii mai cu seamă.

Nu-mi pasă de mulțime, nu-mi pasă de popor,
să îmi răzbun vrăjmașii, cu asta sunt dator!
Asta e izbăvirea, și asta mi-e sortit,
căci când le-am fost alături, ei nu m-au prețuit.

Volscii în gând tresaltă, uimiți de alianță,
de gândurile sumbre, se-agață o speranță.
Hai să pornim la luptă, să doborâm romanii!
se aliniază-n rânduri, cu entuziasm dușmanii.

Însă în sinea lor, cuvinte își grăiesc,
Coriolan e vulpe, de el mă îndoiesc,
dacă și-a vândut țara, cea care l-a crescut,
cu-atât mai mult dușmanii, cu care s-a bătut.

Dar, neavând soluții pentru a se lupta,
urmează generalul, și prind a-l aclama.
O luptă se pornește, romanii cad loviți,
Coriolan triumfă, romanii-obidiți.

Armata cea de foc, acum se mistuiește,
și setea răzbunării, apocaliptic crește.
Spre Roma se îndreaptă să ardă tot ce-i viu,
să schimbe în pustie trecutul străveziu.
–-
O mamă șterge lacrimi, căzute pe-nserat,
de ce-a plecat, hainul, singură m-a lăsat…
De ce-și trădează țara, de ce e ipocrit?
Ce rost în viața asta, pe lume a venit…?

Nu-mi este fiu, ci e, dușmanul cel mai mare,
vine ca să distrugă, și mame și fecioare,
și Domnul să mă ierte, mai bine ca să moară,
decât să-și vândă țara, cămin, odinioară.

Senatul e în clocot, și spaima se zărește,
pe frunțile-ncrețite, sudoarea șiroiește.
Trebuie să luptam!dar este imposibil,
Coriolan în luptă, e-aproape invincibil.

Veturia e cheia, ea-l poate domoli,
s-o implorăm pe dânsa, poporul a sluji.
Acestea fiind spuse, Veturia primește,
și către fiu în cale-i cu lacrimi pornește.

Știind că pentru țară se va sacrifica,
mai mândra se grăbește, poporul a-l salva.
–-

Armata avansează, și iată e la porți,
iar viitorul Romei, e parcă tras la sorți.
Veturia se-avântă în hoarda de dușmani,
privește cu dispreț, fețe de tirani.

Coriolan o vede, și-i vine-ntâmpinare,
Veturia îl plânge, el cade la picioare.
-Cum să te pot privi în ochi, copilul meu,
când tot ceea ce faci, urât de Dumnezeu!!!
Cum îți trădezi poporul, țara ce te-a ținut?
Cum să ridici toporul spre cei ce te-au crescut???

Cum să-ți omori măicuța, să-ți lași copiii singuri?
Să cânte moartea-n negru, prin codri și prin crânguri.
Coriolan, atâta, am avut de spus,
și iată că viața îndată mi s-a dus…
Se prăbușește tragic, pe câmpul înverzit
Coriolan, odată cu dânsa a murit.
––––––––––––

Și groaznic sângerează, chiar volscii l-au lovit,
ca să nu-i nimicească, cum mama i-a vorbit…
Coriolan se stinge, sub trupul lui de lut,
se-adună sânge negru, la morți spunând ”Salut”!.

E greu să mori în luptă ucis, nu de dușmani,
de propria-ți armată, de proprii-ți tirani,
trădarea te sugrumă, te scuipă și te-acuză
te bagă în pământul acoperit de spuză.