Pentru că astăzi am dezvoltat subiectul nebuniei, vreau să adaug o poezie mai veche în acelaşi ton:
NEBUNIE
Am pus o cană cu lacrimi la fiert
Să văd câtă sare se adună
Am încercat toţi oamenii să cert
Să văd ce o să spună.
Apa din cană s-a evaporat
În ochi îmi intră sarea
Lumea pe care am certat
Îmi suflă lumânarea.
Printre gânduri 
cand descopar tineri asemeni tie,imi dau seama ca totusi societatea noastra si umanitatea din noi inca nu s-a pierdut..si inca ne putem salva! 😉
Multumesc pentru apreciere. Umanitatea nu s-a pierdut, ci dimpotrivă
”s-a dezvoltat” atât de mult, încât a început să neglijeze prezența unei divinități. Omul a devenit centrul Universului și dacă vrea să se salveze, cel mai mare pericol căruia trebuie să-i facă față este însăși propria persoană. Mă îndoiesc însă, că există printre noi destul de multe persoane capabile să înțeleagă că este nevoie de o schimbare și că lucrurile merg din ce în ce mai rău. (am deviat puțin de la subiect, sper însă, că mesajul meu comprimat e comprehensibil.)
omenirea ca să cert chiar de-aş vrea
nici cuvinte, nici putere n-aş avea;
doar răni-mă-voi pe sine
cu pustii gânduri infime…
aşa viaţă nu-mi doresc
nici o clipă să trăesc…
doar… într-o lume de iubire
voi găsi şi fericire;
de aceia eu iubesc…