Nu mai vreau să visez
că zbor fără aripi
trezindu-mă în fiecare dimineaţă
tot mai muritor.
De mult n-am mai visat
că mor
pesemne, visul cu moartea vine
doar odată în viaţă.
Pământul acesta negru
încătuşează orice miracol
cum să crezi în lacrimi
dacă până şi ele sunt poluate?
Pentru că astăzi am dezvoltat subiectul nebuniei, vreau să adaug o poezie mai veche în acelaşi ton:
NEBUNIE
Am pus o cană cu lacrimi la fiert
Să văd câtă sare se adună
Am încercat toţi oamenii să cert
Să văd ce o să spună.
Apa din cană s-a evaporat
În ochi îmi intră sarea
Lumea pe care am certat
Îmi suflă lumânarea.
Printre gânduri 