Se caută viață de om normal,
se caută viața ce a fost pierdută,
o viață care nu are final,
o viață, ce niciodată nu se uită.

Ceva ce nu am prețuit,
acum o caut…
de ce bogat am devenit???
de ce să mă mai laud…
când nu am principalul,
VIAȚA…
simt degrabă că-i finalul
căci viața e ca ceața,
ce se vede doar o clipă
din răsărit până-n apus
abia cât gândul se-nfiripă
și a plecat, s-a dus.

Degeaba am umblat să strâng avere,
degeaba am muncit atâția ani,
ca în final să am putere
și-atâția bani…

Dar ce să fac acum cu ei???
când viața mi se duce,
când am uitat de Dumnezei
când mă așteaptă-o cruce.

Cu-o mână-ntinsă spre-ajutor,
ce insistent cerșește,
atunci când strig”Eu, mor!!!”
și viața se sfârșește.

Vă rog să-mi dați o viață,
vă dau oricât doriți,
să am și eu o față,
să am în gură dinți.

Dar cine oare să îmi dea??
o altă viață mie…
cine mă va ajuta,
ca să am bucurie?

Niște hârtii nu-mi dau căldura
și nici să râd nu mă mai fac,
stârnesc altora doar ura,
și ura n-are leac…

Și mulți au să se uite la Aviz!!!
dar nimeni nu va accepta,
au să citească ce e scris,
și vor refuza…

(7-13ani)

De ce unii dintre noi,
după ce ne naștem goi,
suntem lăsați în noroi?

De ce unii dintre noi,
Spălați de ploi și de nevoi,
Creștem în gunoi?

De ce unii se nasc prinți,
Iar alții fără de părinți?

Ne naștem într-o lume nedreaptă,
Nu știm ce viitor ne așteaptă 

Dar lecția am învățat

născut în palat sau abandonat

Tot ai un vârf de urcat.

Unii se nasc în vârf, aproape,
Alții sub pământ,
Muncesc, să se dezgroape.

Când mă uit la norii negri,
la norii cei de sus,
îmi dau seama că de-acolo,
va veni Isus…

Din cerul care-i schimbător,
ca și omul călător,
dacă omul se-ntristează,
și cerul se înnorează.

Iar când un copil radiază,
cerul se înseninează,
pace este pe Pământ
și e dragoste și cânt.

Cât de bine-ar fi ca să zâmbim,
lui Isus mereu să-i mulțumim,
pentru cerul luminos și mare,
pentru lună, pentru stele, soare.

El ascunde-un dor nespus
Către țara lui Isus,
o țară fără lacrimi și dureri,
cu bucurie și cu mângâieri.

(7-13 ani)

Moș Crăciun îmi dă cadouri,
dac-ascult eu de părinți,
la părinți le fac onoruri,
Moș Crăciun îmi dă cadouri.

Dimineața când mă scol
un cadou găsesc sub pom,
cadoul îmi pare bun,
că mi l-a dat Moș Crăciun.

Cadoul l-am desfăcut,
și ce credeți c-am văzut???
Nu era o jucărică,
nu era nici bombonică.

Era o felicitare,
și-am citit-o cu glas tare,
Dacă-ți dau o jucărie,
nu vei avea bucurie,
dacă-ți dau dragoste multă,
Dumnezeu mult îți ajută.

(7-13 ani)

Două petale cad pe pământ,
și-n jurul lor se adună culoare.
Tăcere de mormânt…
și cea mai scumpă floare,
a prins să zboare.

Două petale se lipesc de suprafața rece,
și se prefac în statui de gheață,
peste coline iarna trece,
petalele se-aprind la față,
se lasă ceață…

Două petale bătute de vânt,
se împletesc în dans frenetic,
învăluite-n dulce cânt
și în romantism patetic,
de dragoste petic…

Două petale, atât au rămas,
căci toate s-au dus așa cum au venit,
până la cer mai e doar un pas,
și două petale ce s-au iubit
subit…

Am întrebat un orb cum vede cerul,
mi-a spus că nu e vizibil în întregime,
și că are cea mai mare lungime și lățime.

L-am întrebat dacă distinge culoarea,
și mi-a spus că e precum marea,
dacă poate vedea norii și luna,
când e senin sau când vine furtuna.

mi-a spus că nimic nu poate fi mai frumos,
decât un cer privit cu ochiul scos,
atunci te poți bucura pe deplin,
dacă cerul e curat și senin.

și de atunci, mă întâlnesc cu orbi,
și-au dat ochii la corbi…
iar acum, stau și privesc cerul,
eu reflectez, nu înțeleg misterul.

de ce-au disprețuit vederea,
și-au vândut averea, fierea,
orbii mă privesc încrezători,
iar eu, cuprins de fiori.

le-am spus că n-o să-mi scot,
ochii și ce mai pot…

De ce e amară iubirea?
de ce vine dezamăgirea?
de ce văd totul în gri?
de ce mâine voi muri?

Amară, pentru că ai deschis gura,
dezamăgire, pentru că persistă ura,
gri, pentru că ochii sunt plânși,
moarte, luceferii sunt stinși.

De ce mă pierd în ochii ei?
de ce pașii devin grei?
de ce memoria mi-e plină
de a iubirii lumină?

Mă pierd, că imensă-i privirea,
pășesc greu, că tremură simțirea
memoria e plină, că ea e peste tot,
a iubirii lumină s-o sting nu pot.

De ce iubirea e amară?
așa a fost aseară…
de ce iubirea nu e dulce?
s-a dus iubita să se culce…

De ce mă lupt s-o scot din gând?
de ce-i prezentă-n acest rând?
mă lupt cu inima-mi amară,
să o donez, și să nu doară…

Când ochii tăi se-nchid,
și clipa te trădează,
alunecând în vid,
inima îți cedează.

Ai în față două căi,
se răsfrâng ca două plete,
una cu buni, alta cu răi
una-n bucurii,alta-n regrete.

Către care te vei duce
și pe care-o vei urma,
nu stă scris pe a ta cruce,
nici pe groapa ta.

Care simți că te atrage,
Iadu-n flăcări, Paradisul?
Nu e nimeni să te bage,
unde te poftește visul.

Și te duci cum fuge vântul,
către viața ce-ai ales,
unde te conduce cântul?
mă întreb ades…

Un strop de ploaie,
în odaie…
făcu șiroaie.

Un strop de ploaie în grădină,
făcu lumină
și atmosferă senină.

Un strop de ploaie în deșert,
puse nisipul la fiert,
incert…

Un strop de ploaie pe pământ,
mă lăsă fără cuvânt,
și fără cânt.

Un strop de ploaie în suflet obosit,
s-a oprit….
un strop părăsit,
plictisit…

Cerul s-a crăpat în două,
plouă…
ploaie nouă…
udă tot cu rouă.

Curg din butoaie infinite,
ploi grăbite,
amețite…
siluete fugărite.

Șiroaie abundente hoinăresc,
prin fața porții se opresc
mă privesc…
mă iubesc…
plutesc.