Am întrebat un orb cum vede cerul,
mi-a spus că nu e vizibil în întregime,
și că are cea mai mare lungime și lățime.

L-am întrebat dacă distinge culoarea,
și mi-a spus că e precum marea,
dacă poate vedea norii și luna,
când e senin sau când vine furtuna.

mi-a spus că nimic nu poate fi mai frumos,
decât un cer privit cu ochiul scos,
atunci te poți bucura pe deplin,
dacă cerul e curat și senin.

și de atunci, mă întâlnesc cu orbi,
și-au dat ochii la corbi…
iar acum, stau și privesc cerul,
eu reflectez, nu înțeleg misterul.

de ce-au disprețuit vederea,
și-au vândut averea, fierea,
orbii mă privesc încrezători,
iar eu, cuprins de fiori.

le-am spus că n-o să-mi scot,
ochii și ce mai pot…