Oare ce scriu citi-vei, măcar în grabă?
Oare vei cugeta, sau vei fugi de scris.
Poate vei întreba, nu am o altă treabă?
Nu pentru mine scriu, ci pentru tine-am zis.

Oare îți va păsa de vorbele rostite?
Oare vei înțelege misterul prins în ele?
Căci pentru-a mea vorbire-au fost plătite,
Clipe de aur și doruri de stele.

Și pana nu se va opri din scris,
Nu va cruța nici timpul care trece,
Căci viață a avea, cum mulți au zis,
E să fii cald, când totu-i rece.

Dar dacă-mparți căldura tuturor,
Te vei răci puțin câte puțin,
Și viața capătă un alt decor,
Când de lumină sufletu-ți e plin.

Oare citi-vei ce ți-am scris?
Mă-ntreb când ziua-i pe sfârșite,
Mă pot întoarce doar în vis
Să văd de-ți mai aduci aminte.

De multe ori mă-ntreb ce este fericirea,
Dacă e-atât de tandră ca iubirea,
Dacă sunt fericit, am parte de orice?
Iar dacă nu-i așa, de ce nu e?

Poți să cunoști fericirea, să vorbești despre ea,
Doar dac-a poposit și-n viața ta.
Iar dacă n-a venit, așteapt-o, poate vine,
Atuncea vei gusta, adevăratul bine.

Te-ntrebi de ce au alții, de ce la tine nu?
Învață de la păsări, ce-ai auzit acu’,
Și uită-te la ele, cum liber le e zborul,
Și asta-i fericirea, și ăsta le e dorul.

Poți fericit în viață să fii de ești iubit,
Poți fericit a fi, de-n toate-ai izbutit.
Poți trepida de fericire, de ești întreg,
Și fericirea ta, nu eu ți-aleg.

Depinde ce aștepți, ca să-ți ofere viața,
Dacă bogat te vezi, când vine dimineața,
Sau dacă sentimentul îl poți trăi oricând,
Din fiecare clipă, să scoți măcar un gând.

Iar mă doare inima, de ce oare iar?
Toate câte-au fost, să fie-n zadar?
Iar culeg fragmente, de unde apuc,
Mi-e că stau o clipă, și mă duc…

Iar îmi bate tare, parc-ar vrea să iasă,
Unde se grăbește, vrea să fie scoasă?
Nu pleca din mine, nu mă lepăda,
Ce fac fără tine, inimioara mea?

De ce să mă lași când încă sunt tânăr,
Am multe de dus, încă pe-al meu umăr,
Inimioara mea, pe unde mai ești?
Eu nu te găsesc, tu nu mă găsești…

E tot mai greu pământul, sau noi suntem mai grei?
E tot mai greu păcatul, sunt oamenii mișei.
E tot mai gol pământul, puțini știu să trăiască
Și tot mai mult dezastru, în inimi o să nască.

Mai acră este limba, mai ascuțită vorba,
Mai plină pușcăria, și mult mai goală tolba,
Mai dulce e prostia și zâmbetul perfid,
Tot mai greu de găsit, un creier lucid.

De flori de cuc e plină țara, de maci stropiți de sânge,
Și cât de greu găsești o fiară care care plânge,
Dar unde-i adevărul și unde e frumosul,
S-au dus în alte epoci, nu își mai au folosul.

Păcat, e tot mai greu pământul,
Și dreptatea…o ia vântul,
Oare ce ar rezista, fără să fie distrus?
Scrisule, tu floarea mea,tu încă n-ai apus…

Prețuieste timpul, de câte ori să-ți zic!
Iată îți trece viața și tu nu faci nimic…
O să-nțelegi pe urmă că trupul nu-ți e viu,
Dar câteodată afli când este prea târziu.

Ascultă-ma și crede, să nu te joci cu timpul,
Căci nu se mai întoarce, te roade ca și ghimpul,
Și o să vrei, vreodată, să faci ce n-ai făcut,
Vei înțelege însă, că timpul a trecut.

Degeaba ai trei ceasuri, degeaba le privești,
Dacă nicicum, nicicând, timpul n-o să-l oprești,
Profită cât e ziuă și lucrul nu-l lăsa
Iți poți lăsa viața? dar… nu te lasă ea.

Când erai mic, aievea, alt timp ne însoțea
Un timp ce peste lume, parcă mai greu trecea
Acum e ca și gândul, azi e, și mâine nu,
Poți reuși ceva, de faci totul acu’!

Că mâine cine știe, nu o să fii acasă,
Te duci în altă lume, puterile te lasă,
Vei zice:așa degrabă să mă întorc acas’?
Din toate câte-au fost doar timpul a rămas.

Pe unde ești și ce mai faci, demult nu știu,
N-oi înceta să te iubesc cât voi fi viu,
Căci amitirile mă țin legat de tine,
Și de-o fi bine, greu, voi fi cu tine.

Mi-e dor de tine frate, de-aici de peste Prut
Cu plânset și durere portretu-ți îl sărut,
Mi-e dor de tine frate, mi-e dor și mi-este greu,
În inimă și suflet, loc vei avea mereu.

Ții minte când eram copii și ne jucam pâ’n la apus!
Dar clipele de altădată, demult s-au dus…
Acum ai casă și copii, și poate părul ți-a albit,
Dar nu-nțeleg de ce de-atunci, n-ai mai venit.

Mi-e dor de tine frățioare, și-aștept să vii de peste Prut,
Să te întreb cum îți e viața, să știu prin câte-ai mai trecut,
Când vrei să vii să-mi umpli casa, de bucurie și căldură?
O, scump prieten, cât mai grabnic, să uiți de viscol și de ură.

Eu te aștept, ca dimineața, să vii să-mi iei povara,
Să te grăbești cât înca, nu mi-a sosit și seara.
E ușa larg deschisă, și inima-mi la fel,
Ca pentru-un frate scump, iubit din suflețel.

Fiecare copil are o mamă…

Fiecare codru are un copil…

Fiecare poet are un codru…

Fiecare țară are un poet…

NOI, îl avem pe Grigore Vieru…

Mă gândesc ce ți-as putea spune
Și cum să-ți descriu ce gândesc,
Deși nu știu cum o să sune,
Totuși încerc, și reușesc.

Ești ca un strop de ploaie ce udă pământul,
Ești ca un zbor de păsări călătoare,
Ești ca un fir de praf ce-l poarta vântul,
Ești ca un fluturaș ce stă pe-o floare.

Știi mai bine ca mine cine ești,
eu pot să privesc și să-mi dau cu părerea,
dar știu că atunci când începi să vorbești,
stau să te ascult cu toată plăcerea.

Deși mai multe s-or găsi,
în ce-am descris în două rânduri,
doar una singura va fi
în ale mele gânduri…

pentru Alexa

E sărbătoare-n sat,
E sărbătoare mare,
Căci iată a plecat,
Și viscol, și ninsoare.

E primăvară iar,
E soare nou pe cer,
Și ghiocei răsar
Nici urmă nu-i de ger.

Și-n toată lumea parcă
E pace, armonie,
Chiar florile încearcă
S-aducă bucurie.

Iar eu privesc la toate
Cu sufletul deschis,
Cât de frumos create,
Ca-n noul Paradis.

Iar cad pe gânduri seara, ‘nainte de culcare
Oare ce face mama, când sufletul mă doare,
Se roagă pentru mine ca să am viitor,
Iar varsă lacrimi multe pentru al ei fecior?

Când singur stau în zare și văd cum trece timpul,
Mă-ntreb ce face mama, și unde-i este gândul.
Cât zile are codrul și ace-n brazi de munte
Așa e glasul mamei, la greu se face punte.

Când nu ai pace-n suflet, când tot mai mare-i rana,
Oare ce face mama, și care-i este hrana?
Trăiește nu din pâine, trăiește prin credință
Să fiu cum este mama-grea dorință.

Căci chipul ei angelic, purtarea ei de sfântă
Mi-au dat un rost în viață, și iată cerul cântă
O, mamă, ce gândeai?când îmi dăduseși totul,
Și ai plecat de-acasă, așa cum pleacă mortul.

O,mamă, ce gândești? că e ușor prezentul,
Când dorul mă usucă, și când mă ia curentul,
Pierdut mă simt măicuță, unde e mâna-ți caldă?
Unde e vocea blândă și ochiul să mă vadă?

Iar mă gândesc la mama, prin timpul trecător,
La ființa care-o viață, o să fiu dator,
După atâta timp băgasem seama
Și mă întreb grăbit, oare ce face mama???