Ţi-ai ridicat un templu al minciunii
punând un lacăt mare la intrare
să-i calce pragul curioşii şi nebunii
iar adevărul să rămână-n depărtare.
Orice fragment ce-aşterni în faţa mea
e o fantasmă, chiar de-o pot atinge
degeaba te întinzi pe duşumea,
după ce plec amorul tău se stinge.
De ce să te prefaci că e ţi-este bine
zâmbind când totu-n tine plânge
de ce să-nduri când nu te poţi abţine,
şi adevărul jalnic te constrânge.
Ţi-ai ridicat un templu al minciunii
punând un lacăt mare la intrare
să vină proştii şi nebunii!
eu am intrat şi nu mai am scăpare.
Printre gânduri 
Am ajuns aici întâmplător, din curiozitate. Mă bucur că am făcut-o. Îmi place poezia ta.
Mulţumesc! Vă voi face şi eu o vizită.
M-aş bucura pentru că aş aprecia sincer părerea ta
Mi-era dor sa mai citesc o poezie de a ta, si asteptarea s-a meritat! Bravo! Trebuie sa iesim cat mai repede din templul minciunii, pana nu ne infasoara de tot!
Multumesc, Marius!
Pingback: Red Hot Chilli Peppers… « Icepickk's Blog
Îi înţeleg intenţiile. Cu toţii suntem amatori de senzaţii (tari). Mă bucur că am reuşit să-ţi transmit ceva. În fond, ăsta e scopul. Mulţumesc, o seară plăcută!
profa de regie are o obsesie… sa redam o senzatie care sa-i fascineze pe spectatori…
senzatia redata de ultima ta strofa a fost atat de catastrofala, incat mi-a venit sa plang de mila…
asta da senzatie… 🙂