Supus căderii te-ai născut
uitat pe un pământ sălbatic
o plantă – viața-n tine a crescut
cu haosul ei anabatic.
Credeai că singur ești stăpânul
puterilor Dumnezeiești
cu mâna ai supus destinul
ajuns în vârf, te prăbușești.
Dar nu ai înțeles căderea
nici rostul vieții pe pământ
odată părăsind puterea
privirea-ți fuge spre mormânt.
N-ai învățat că ce-i sub soare
urmează legile cerești
se naște, moare și dispare
stăpân pe toate nu tu ești.
Căderea-ți este o nouă viață
S-o`ncepi cu drag de la-nceput
nu te-ntrista că-n jur e ceață
pentru lumină te-ai născut.
Printre gânduri 
unde-i lumina promisă de cer?
învăluită o ţine marele D. în mister?
se joacă cu noi etern-Păpusarul,
cârpe sortite peirii, El fiind şi Groparul.
oricum am vrea ca să fie,
orice am vrea ca să fim,
totu-i minciună, se ştie…
de aceia-n minciună trăim.
tristetea si fericirea sunt doua fete ale aceleiasi monede…una fara alta nu si au sensul si rostul..o seara buna dragii mei..
frumos spus…
Plina de intelepciune si adevar este poezia ta, Alex! Imi place foarte mult.
O seara minunata iti doresc! 🙂
Multumesc, Stefania! Și mie mi-a plăcut ce ai postat astăzi. Sper că e o tristețe constructivă:)
Iti multumesc mult pentru apreciere, Alex!
Si eu sper sa fie o tristete constructiva, insa, este una, cu un real impuls, in deciziile viitoare… 🙂