Zilele trecute un prof. de la Universitatea X din Bucureşti sună să împărtăşească trista veste a morţii unui coleg(profesor).
Neaşteptată veste, ţinând cont că „decedatul” se ţinea bine. Ca urmare firească, am trimis condoleanţe familiei, anume fiului profesorului.
După două zile, un nou telefon din partea profesorului X:
– Ştii, Ionescu n-a murit!
– Cum aşa?
– Păi, cu o seară înainte băusem foarte mult, şi nu ştiu ce-am făcut, am visat sau nu, m-am trezit şi am luat la rând numerele din agendă şi am anunţat toţi cunoscuţii că a murit Ionescu.
– Se mai întâmplă, bine că trăieşte…
…………………………………………………………..
Ionescu n-a murit!….În urma telefonului primit, gândurile-mi zburdau la piesa Adei Milea „Ceauşescu n-a murit”.
Apoi, cineva mi-a sugerat un gând blasfemic: Ionescu a înviat!…
Iată cât de palpitantă e viaţa când te trezeşti cu o „revelaţie.”
Printre gânduri 
vai de mine doamne! ce gluma sinistra!
Ideea e că n-a fost o glumă;))
da, da..am inteles si partea asta..dar totusi..
ştiu, aşa ceva se-ntâmplă foarte rar.
Pare a fi o gluma proasta
Nu e o glumă. Omul s-a trezit ferm convins că Ionescu murise. Nu-şi permitea să facă glume de genul. Poate a contribuit şi faptul că în urmă cu aproape 2 săptămâni murise alt prieten bun. Cine poate cunoaşte sufletul uman…dacă în subconştient îi dorea moartea, pentru a ocupa un post vacant?..cine ştie
I just have to ask!: care a fost reactia fiului?
:))
Păi, fiul n-a răspuns. Am zis că e normal, că de!, e mai ciudat să spui mulţumesc când primeşti condoleanţe. Nu pot decât să deduc că s-a speriat pe moment, dacă nu i-o fi sărit inima din loc, apoi şi-a sunat tatăl să verifice. -Alo,da. -Ta-ată, slavă Domnului, eşti bine? -Da, tu?- Eu da, dar tu?;)) SAU -Mamă, ce s-a întâmplat cu tata?…- Cum adică?! V-aţi certat? -Nu mamă, unde-i tata?…etc…