Eu nu te-am omorât râzând
şi nu ţi-am dat venin cu miere,
nici nu te-am prins când mi-ai căzut în gând
nici n-am simţit vreo urmă de plăcere.
De ce, atunci
Vrei să mă-nvii, plângând
oferindu-mi miere cu venin
de ce mă ţii când mă înalţ în gând
şi în extaz, scoţi cel mai lung suspin?
(sfat pentru cititor: a se reciti şi compara cele două strofe)
Printre gânduri 
oare câţi demoni locuesc în noi
de avem astfel de nevoi?
dacă-n extaz nu găsim nici o plăcere
de mâncăm venin cu miere;
de ni-i viaţa dureros de frumoasă –
asfinţit de dimineaţă;
iar când e să ne-nălţăm
noi cu funii ne legăm,
şi de e ca să cădem
noi pământul betonăm…
nu-şi mai are rost nici plânsul
într-o lume unde râsul
e zadarnică durere
unde nimeni nu o crede.
bucuria celor morţi
jale-amar-a celor vii.
se pare ca tinerii inca mai sunt romantici, nostalgici..si mai ales iubesc..real si autentic. doar iubirea naste astfel de versuri..