Toate stelele au nume, dar a mea nu are,
Asta pentru că arată și a floare,
Neștiind de-i floare sau e stea,
Mă rezum să-i spun: iubita mea!

Stelele privesc de sus mica noastră lume,
Eu văd pe cer strălucind steaua fără nume,
Toți mi-au spus că seamănă c-o floare,
Dar eu cred că e stea călătoare.

Pe Pământ venind a poposit în grădină
Și peste tot a răspândit culoare și lumină,
Florile către lumina îndată au venit
Și de lumina stelei s-au unit.

Iată de ce seamănă și cu o floare,
Dar nu o floare oarecare,
Cea mai frumoasă din grădină
Și cea mai plină de lumină.

Verdele ăsta-mi scoate ochii din orbite,
Mă face să par tânăr, ca un vlăstar,
Am mai văzut priveliști osebite,
Dar asta mă surprinde iar și iar.

E un verde ce curge prin mine,
Ca un râu de munte cristalin,
Și mă simt atât de bine,
În aste locuri când revin.

A început să-mi placă să fiu verde
Și hainele-mi sunt verzi pe mine,
Acum iubita de mă pierde,
Unde e verde-n grabă vine.

Au început să-mi placă animalele,
Sau ele m-au plăcut
Când mi-am dat jos sandalele,
Toate din iarbă m-au văzut.

Poate par o iarbă mai gustoasă?
Sau și ele s-au îndrăgostit de verde?
Acum, când mă întorc spre casă
Un verde printre gânduri se revede.

Plouă…e atât de rece,
Copacii stau supuși și apa curge
Iar fiecare clipă care trece,
E ca un strop ce pe pământ se scurge.

Atât de multă apă se adună
E tot orașul cufundat în ploaie,
Și tot așa, sub clar de lună,
Mă scald în lungile șiroaie.

Nori negri stau deasupra mea,
Sunt negri de-ntuneric sau de fum,
Priveam cum soarele dormea,
Pe ea cum aștepta în drum.

Atât de mică, tremurândă,
Stătea în ploaie, făr-umbrelă,
Așa de udă și plăpândă,
Pictată-n alb cu acuarelă.

Pe cine aștepta afară?
Desculță, despletită…
Așa în prag de seară,
În apă oglindită…

Frumoasă e și pură,
Un trandafir alb cu albastru,
Calcă ușor prin iarba dură,
Privește lung pe cer la astru.

A început s-alerge,
Și fuge ca nebuna,
Apoi, ca melcul merge,
Și iar privește luna.

Aș vrea să merg spre ea
Dar dacă o să fugă?
Priveam cum alerga…
Și înălțam o rugă…

Dă, Doamne, să mă vadă,
Și să nu fugă-n noapte,
Ce bine-ar fi să creadă
În ale mele șoapte…

Și fata cu tălpi ude,
La mine a venit,
Dar plouă…nu m-aude
Și cred că a răcit.

O duc în casă să se-usuce,
Să-i fac un ceai și să vorbim,
Dar nu credeam că se va duce,
Că am ajuns să ne iubim.

Am trecut pe lângă casa ta,
Și am văzut lumina stinsă,
Doar luna, cerul lumina…
Ca o făclie neaprinsă…

Am vrut să dau cu o piatră în geam,
Să te trezești și să mă chemi la tine,
O cucuvea, tremurând, sus în ram
Simțea mai bine decât mine…

De ce uitat-ai neamule?
De sfintele-ți morminte,
De ce căzut-ai ramule?
De ce-au rămas numai cuvinte…

De ce plecat-ai graiule?
Odată cu făuritorul…
Ce-ai făcut, poporule?
De ce-ai încurajat omorul…

De ce căzut-au stelele?
Din cerul României…
De ce venit-au grelele?
În munții Latiniei…

De ce-s copacii tot mai goi?
Și mințile…
De ce în loc de soare, ploi?
Fierbințile…

Cine n-ar auzi strigătul tău,
Ce din mormânt te scoală,
Sau te-adoarme…
Te vindecă de boală…

Cine n-ar privi, o clipă amețit,
La umbra ta cea noua…
Eu tulburat, te văd venind,
Dar vad și cerul, plouă…

Cine n-ar plânge-n hohot de-ar să vadă,
O mândră fată îmbrăcată-n albă,
Lângă un plop bătrân…
Fără de salbă…

Să nu te lași mințit,
De gura ce zâmbește,
Nici, repede-adormit,
De ochiul ce clipește…

Nu fi naiv, copil de țâță!
Nu crede orice răutate,
De-abia-i ieșit din grădiniță,
Și păcălit ai fost de toate.

Nu te lăsa sedus de moarte,
Cu buze dulci te va chema,
Dar mai pe urmă-o să te poarte,
Cu rânjet mat, în lumea sa.

Ce lume înnegrită…
Tăciuni în ochii ei,
Lumina omorâtă,
Doar diavolești scântei…

Frumoasa cu dulci buze,
Îndată s-a topit…
înconjurat de spuze,
Amurgul a sosit…

Tu strigi, dar nu te-aude,
Nici marea și nici cerul,
Doar suflete zălude…
Îți nimicesc misterul.

E mult mai grea povara,
Când știi că se putea…
Acum se scurge ceara,
S-a zis cu viața ta…

Tac…
Precum tace piatra, când e cioplită de zidar,
Tac…
Cum tace grâul, în casă la morar.

Tac…
Cum tace melcul, când îi cânți la ureche,
Tac…
Cum tace soțul, fără pereche…

Tac…
Cum tace ecoul, când e mut
Tac…
Cum tace trupul, în locaș de lut.

Tac…
Cum tace pruncul, alăptat,
Tac…
Cum tace lemnul, într-un ungher uitat.

Mă rog cu ochii deschiși,
Vreau să văd cerul…
De ce i-aș ține-nchiși,
Când nu văd adevărul?

Țin ochii larg deschiși,
Deși, cuprinși de lacrimi,
Sunt viu, iar tu muriși,
Pe cruce, grele patimi.

Nu vreau sa îi închid,
Mi-e teamă c-ai să treci,
Și inima-mi deschid,
Ca să nu pleci în veci.

Vreau să te văd, Isuse,
Cât ochii n-am închis,
Ce bucurii nespuse,
Ne-așteaptă-n Paradis.

De câte ori am încercat,
Să fiu cu mine, singur,
Dar niciodată m-a lăsat,
Glasul mamei…

Din tinerețe mă ascund,
În locuri pustiite,
Dar și acolo mai pătrund,
Lacrimi de iubite…

M-am îngropat până la brâu,
Să nu mă vadă alții,
Dar mă cuprinde glas de râu,
Și toți copacii, nalții…

M-am îngropat până la gat,
Și-am spus:acuma voi fi singur,
Pământul stigă: doar atât!
Dincolo e nesigur…

Mi-am spus,
dacă nesigur e Pământul,
Acolo e scăparea,
Dar a rămas cuvântul,
Vin mulți cu lumânarea…