Plouă…e atât de rece,
Copacii stau supuși și apa curge
Iar fiecare clipă care trece,
E ca un strop ce pe pământ se scurge.

Atât de multă apă se adună
E tot orașul cufundat în ploaie,
Și tot așa, sub clar de lună,
Mă scald în lungile șiroaie.

Nori negri stau deasupra mea,
Sunt negri de-ntuneric sau de fum,
Priveam cum soarele dormea,
Pe ea cum aștepta în drum.

Atât de mică, tremurândă,
Stătea în ploaie, făr-umbrelă,
Așa de udă și plăpândă,
Pictată-n alb cu acuarelă.

Pe cine aștepta afară?
Desculță, despletită…
Așa în prag de seară,
În apă oglindită…

Frumoasă e și pură,
Un trandafir alb cu albastru,
Calcă ușor prin iarba dură,
Privește lung pe cer la astru.

A început s-alerge,
Și fuge ca nebuna,
Apoi, ca melcul merge,
Și iar privește luna.

Aș vrea să merg spre ea
Dar dacă o să fugă?
Priveam cum alerga…
Și înălțam o rugă…

Dă, Doamne, să mă vadă,
Și să nu fugă-n noapte,
Ce bine-ar fi să creadă
În ale mele șoapte…

Și fata cu tălpi ude,
La mine a venit,
Dar plouă…nu m-aude
Și cred că a răcit.

O duc în casă să se-usuce,
Să-i fac un ceai și să vorbim,
Dar nu credeam că se va duce,
Că am ajuns să ne iubim.