Zboară fluturi argintii deasupra tuturor,
Florile de pe câmpii prind a îngâna în cor.
Vântul cald adie lin prin văzduhul pământesc,
Și la umbra unui tei, doi vlăstari înmuguresc.

Două picături de apă, pe o frunză rătăcesc,
Un arici trece prin luncă, și frunzele-l fugăresc,
Veverița sare-n brațe cu o ghindă delicioasă,
Eu cutreierând pădurea, mă simțeam ca și acasă.

Am ieșit de dimineață, să mă-ncarc cu sănătate,
Plăcută călătorie, căci m-am bucurat de toate.
Însă, mai presus de toate, altceva m-a fericit,
E iubita-mi ce alături, în pădure a venit.

De câte ori, iubito, mi-e gândul tot la tine,
Mă plec în murmur trist și dorul mi-l ascund,
Și nu găsesc în lume vre-un alt bine,
Decât a ta lumină să pătrund.

Mă simt mai aproape, sau tot mai departe,
De blânda-ți chemare și glasul de zână,
Deschid a mia-oara-aceiași carte,
Și scriu de zor, iar vântul mă îngână.

Mă apropii de stele ca apa de maluri,
Îmi caut iubita prin norii de fum,
Încerc în zadar, și fac numai valuri,
Căci zâna pășește măreț pe alt drum.

Alerg după ea să-i ies în cale,
S-o readuc la viață din priviri,
Dau drumul din palmă, covor de petale,
Primesc alinare…covor de-amintiri.

Cutremur e-n lume, `n-întreg Universul
E tulbură apa, copacii sunt goi,
De sus mă privește, îmi admiră mersul,
Iar eu mi-amintesc când eram doi.

Frumoasa mea e cufundată-n zare,
Departe e de mine, departe sunt de ea,
Și freamătul din inimi e atât de mare,
Și boala de pe suflet tot mai grea.

De-ar veni o clipă să mă vadă,
Așa plecat, cu ochii albi de fum,
De-ar fi din cer o stea să cadă,
Chiar lângă mine, în mijloc de drum.

Gândesc că alta era viața,
Fără de chinul repetat,
Eram mai vesel dimineața,
Dacă tu n-ai fi plecat.

Se va întoarce, îmi șoptesc,
Într-o senină zi de primăvară,
Ea știe bine ce-mi doresc,
Și știe că apusul o să moară.

Sunt obosit de-acuma,
Mă-ntorc grăbit spre casă,
Văd tot mai deasă bruma,
Și ceața se tot lasă.

Așa în prag de seară, când cerul adormea,
Am coborât din pat și am ieșit afară,
Din bolta cea senină mă privește ea,
Și mă întreb șoptit…a câta oară???

Merg pe strada nemuririi,
cu piciorul dezvelit,
văd în față trandafirii
și în spate totu-albit.

Merg încet, privesc în jur,
lucruri mari și minunate,
cerul pare mult mai pur,
stelele mai luminate.

Oamenii sunt transparenți,
vezi prin ei ce n-ai văzut,
ochii mi-au privit atenți,
căci vedeam ce au făcut.

Ce mai stradă e și asta?
trec pe-aici ca prima oară,
trebuia să-mi iau nevasta,
să vadă și să nu moară.

Este strada nemuririi,
cum de am ajuns aici?
merg pe treptele iubirii
am pe tălpi numai furnici.

Frumoasa îmi e acasă
să mă întorc după ea?
inima nu mă lasă
s-o las singură așa.

Dar de plec, s-a dus cu viața,
făr`de moarte și durere.
-Ce rost are dimineața,
fără a ei mângâiere?

Nu-mi trebuie nemurire,
dacă nu sunt lânga ea,
nu-mi trebuie strălucire,
dacă nu am steaua mea.

Și Pământul e o casă,
dacă știi să viețuiești,
și iubirea e frumoasă,
dacă știi cum să iubești.

Și cerul e mai senin,
și florile sunt mai vii,
dacă sufletul ți-e plin,
de lumina ce-o deții.

Cred că e frumoasă viața,
dacă știi să o trăiești,
de îți e senină fața,
când la bine te gândești.

Am pus o cană cu lacrimi la fiert,
să văd câtă sare se-adună.
Am încercat toți oamenii să cert,
să văd ce o să spună.

Apa din cană s-a evaporat,
în ochi îmi intră sarea.
Lumea pe care am certat,
îmi suflă lumânarea.

Toate stelele au nume, dar a mea nu are,
Asta pentru că arată și a floare,
Neștiind de-i floare sau e stea,
Mă rezum să-i spun: iubita mea!

Stelele privesc de sus mica noastră lume,
Eu văd pe cer strălucind steaua fără nume,
Toți mi-au spus că seamănă c-o floare,
Dar eu cred că e stea călătoare.

Pe Pământ venind a poposit în grădină
Și peste tot a răspândit culoare și lumină,
Florile către lumina îndată au venit
Și de lumina stelei s-au unit.

Iată de ce seamănă și cu o floare,
Dar nu o floare oarecare,
Cea mai frumoasă din grădină
Și cea mai plină de lumină.

Verdele ăsta-mi scoate ochii din orbite,
Mă face să par tânăr, ca un vlăstar,
Am mai văzut priveliști osebite,
Dar asta mă surprinde iar și iar.

E un verde ce curge prin mine,
Ca un râu de munte cristalin,
Și mă simt atât de bine,
În aste locuri când revin.

A început să-mi placă să fiu verde
Și hainele-mi sunt verzi pe mine,
Acum iubita de mă pierde,
Unde e verde-n grabă vine.

Au început să-mi placă animalele,
Sau ele m-au plăcut
Când mi-am dat jos sandalele,
Toate din iarbă m-au văzut.

Poate par o iarbă mai gustoasă?
Sau și ele s-au îndrăgostit de verde?
Acum, când mă întorc spre casă
Un verde printre gânduri se revede.

Plouă…e atât de rece,
Copacii stau supuși și apa curge
Iar fiecare clipă care trece,
E ca un strop ce pe pământ se scurge.

Atât de multă apă se adună
E tot orașul cufundat în ploaie,
Și tot așa, sub clar de lună,
Mă scald în lungile șiroaie.

Nori negri stau deasupra mea,
Sunt negri de-ntuneric sau de fum,
Priveam cum soarele dormea,
Pe ea cum aștepta în drum.

Atât de mică, tremurândă,
Stătea în ploaie, făr-umbrelă,
Așa de udă și plăpândă,
Pictată-n alb cu acuarelă.

Pe cine aștepta afară?
Desculță, despletită…
Așa în prag de seară,
În apă oglindită…

Frumoasă e și pură,
Un trandafir alb cu albastru,
Calcă ușor prin iarba dură,
Privește lung pe cer la astru.

A început s-alerge,
Și fuge ca nebuna,
Apoi, ca melcul merge,
Și iar privește luna.

Aș vrea să merg spre ea
Dar dacă o să fugă?
Priveam cum alerga…
Și înălțam o rugă…

Dă, Doamne, să mă vadă,
Și să nu fugă-n noapte,
Ce bine-ar fi să creadă
În ale mele șoapte…

Și fata cu tălpi ude,
La mine a venit,
Dar plouă…nu m-aude
Și cred că a răcit.

O duc în casă să se-usuce,
Să-i fac un ceai și să vorbim,
Dar nu credeam că se va duce,
Că am ajuns să ne iubim.

Am trecut pe lângă casa ta,
Și am văzut lumina stinsă,
Doar luna, cerul lumina…
Ca o făclie neaprinsă…

Am vrut să dau cu o piatră în geam,
Să te trezești și să mă chemi la tine,
O cucuvea, tremurând, sus în ram
Simțea mai bine decât mine…

De ce uitat-ai neamule?
De sfintele-ți morminte,
De ce căzut-ai ramule?
De ce-au rămas numai cuvinte…

De ce plecat-ai graiule?
Odată cu făuritorul…
Ce-ai făcut, poporule?
De ce-ai încurajat omorul…

De ce căzut-au stelele?
Din cerul României…
De ce venit-au grelele?
În munții Latiniei…

De ce-s copacii tot mai goi?
Și mințile…
De ce în loc de soare, ploi?
Fierbințile…

Cine n-ar auzi strigătul tău,
Ce din mormânt te scoală,
Sau te-adoarme…
Te vindecă de boală…

Cine n-ar privi, o clipă amețit,
La umbra ta cea noua…
Eu tulburat, te văd venind,
Dar vad și cerul, plouă…

Cine n-ar plânge-n hohot de-ar să vadă,
O mândră fată îmbrăcată-n albă,
Lângă un plop bătrân…
Fără de salbă…