Căldura sufletului tău topește toate apele mării,
Căldura trupului tău mă urcă pe culmile visării.
Zgomotul produs de clipirea ochilor tăi senini,
Mă poartă în Universu-ți plin de lumini.

Ești un fulg de nea care purtat de vânt,
Ai ridicat ochii mei coborâți spre pământ.
Lumina zăpezii orbire-mi dărui,
Și am văzut că fulgul se opri.

Ori ești căldură, ori fulg de nea,
Cum cele două se pot împăca?
Ori mă topești, ori mă îngheți,
Ori ma iubești, ori mă regreți.

Război se declară în inimi zdrobite,
Căldură sau îngheț se va promite??

Ecoul copilăriei mele se aude și astăzi,
Ce-a mai rămas din trecutul meu,
Îmi răsună în gând mereu…

Ecoul clipelor ce mi-au cuprins trupul,
De copil, bătut de soartă,
În aceleași vremuri și astăzi mă poartă…

Ecoul dimineților în care alergam pe câmp,
Persistă când revăd imagini similare
Doar că acum, parcă mai mult mă doare…

Ecoul glasului mamei mă strigă cu disperare,
Și-i alerg grăbit în întâmpinare,
Dar e doar o iluzie trecătoare…

Ecoul mingii bătute pe stradă,
Se mai aude câteodată…
Când văd copii jucându-se.

Ecoul stropilor de ploaie,
Îi mai aud câteodată din odaie,
Când mă opresc din scris…

Ecoul din sufletul meu,
E tot mai apăsat, mai greu
Așa este ecoul…copilăriei mele…

Tunete, întuneric…mulțime îngrozită,
Trei umbre nemișcate deasupra tuturor.
De sus din slăvi, cad lacrimi de sânge,
Pe cruce în chinuri, al nostru Salvator.

Cum,Doamne, se poate, atâta nebunie?
Ce lume nedreaptă…cum ne suporți?
Ai luat asupra ta și chin, și agonie,
Pe toate și astăzi încă le porți…

De ce oare, Doamne, înțelege-voi vreodată???
De ce atâtea trupuri, și inimi puține,
Iartă-ne, Tată, și preschimbă-ne Tu
Tot răul din lume, transformă-l în bine.

Odată am încercat să mă rătăcesc într-o grădină.
Era grădina inimii tale, țesută cu toate florile lumii.
Mă ascundeam după copaci, dar era lumină,
Și cu pantofii grei, călcam prin valurile humii.

O grădină atât de parfumată, numai tu poți să ai,
Mai mândră ca o stea în calea mea răsai.
Încerc să mă ascund de pașii tăi senini,
Dar pretutindeni, iarăși, răsar din piept lumini.

Stau pe o bancă în grădină, deși nu-s obosit,
Adulmecând pământul o perlă am găsit.
Ce scumpă poate fi, dar nu am să o vând,
E perla ce-mi aduce lumină în gând.

E sufletul ei, cu tot ce poate purta,
Dureri și bucurii și alte câte vor urma…
Mă simt obligat s-o divinizez,
Dar…nu va crede lumea, că poate delirez?

Poate…însă prea puțin îmi pasă,
E perla mea, și o păstrez acasă,
Și strălucirea ei, mă face fericit,
Sunt mândru că o stea, în cale mi-a ieșit.

Capul cuprins de două brațe moarte,
Ochii plecați, închiși pe jumătate,
Și deznădejde grea apasă trupul,
O oaie rătăcită, când apare lupul.

Pustie e cămara, e secetă în lume,
Nu mai auzi strigându-se-al tău nume,
Și-ai vrea să spargi trecutul, trădarea
Dar, nimeni nu-ți e frate, nici uitarea…

În mijlocul furtunii, lipsit de adăpost,
Te-ntrebi dacă viața poate avea un rost,
Căzut în disperare, poți cugeta așa,
Viața-ți este rostul, te zbate pentru ea.

Câini vor lătra în noapte, și o să fii mușcat,
Nu părăsi speranța, de a mai fi salvat,
Viața nu-i o joacă, deși de multe ori pare,
Viața nu-i grădină, și nici măcar o floare.

Viața e un dar, de multe ori neprețuit,
Ce dintre noi se duce, așa cum a venit,
Viața este totul sau nimic, adeseori,
Apare și se trece ca un buchet de flori.

Te văd oglindindu-te în lumina cuvântului,
și glasul tău, ecou prelung, Pământului,
de mormane de griji ești adânc apăsat,
că în ziua de azi, scrisul e tot mai uitat.

Strigi din depărtări, în falnicu-ți veșmânt,
că viața noastră e legată numai de cuvânt…
cuvânt uitat de mulți dintre noi,
cuvânt fără de care suntem goi.

Iată-mă între pereții unei școli,
ieșit din Universul infectat de boli,
aș vrea nespus să-ți mulțumesc,
că prin această școală cresc.

Ca buni elevi ai tăi vom încerca,
cuvântu-nțelepciunii a perpetua,
astfel călcând pe urmele-ți de foc,
vom răspândi ecoul vieții-n orice loc.

Cum aș putea spune,
că viitorul meu nu depinde
de umbra ta imprimată
pe zidul fiecărei școli…?

Cum aș putea spune,
că nu mă bucur
de posibilitatea de a veni
în fiecare zi la școală…?

Cum aș putea să-ți las un mesaj,
care să treacă dincolo
de zorii zilei de mâine
și să ajungă până la tine…?

Doar scrisul pe care
l-am moștenit
și l-am iubit…
ca pe cântare…

Poate ajunge până la tine,
dincolo de negura de vremi,
să-ți lumineze fața,
plecată asupra unei cărți.

Timpul trece mult mai grabnic,
oamenii trec…
scrisul, însă, rămâne,
ca un far în noapte…

Șoaptele copiilor adunați aici,
îți mângâie urechea,
și ecoul pașilor lor,
tot mai aproape de tine…

Ce tristă este marea!
auzi cum pescărușii,
îi răscolesc visarea.

Ce valuri mari se sparg,
de bărcile-ncărcate,
de ultimul catarg,
și pânze atârnate.

E prea sărată apa,
de lacrimi ce au curs,
eliberând pleoapa,
sub timpul ce s-a scurs.

E plină de cadavre,
corăbii scufundate,
și cranii-candelabre,
de suflete uitate.

E prima-oară-n apă,
și iată-l se scufundă,
mormântul i se sapă,
sub cea mai joasă undă.

Rapid i s-a curmat visarea,
era un tânăr fără vină
ce tristă este marea…
și apa…ce bătrână.

Sunt un copil, cu ochii de safir,
cu mâinile de lut cleios,
cu părul prea voluminos
și inima de trandafir.

Sunt o lacrimă albastră,
căzută pe nisipul rece,
pe unda lacului ce trece
pe lângă inima sihastră.

Sunt un blestem, urgie,
pentru părinți săraci,
case pline de draci,
potop de nebunie.

Sunt un izvor de durere
ce curge toata viața,
seara și dimineața,
fără de mângâiere.

Sunt o piatră arsă,
pusa în cuptor.
Bun, nici de decor,
e culoarea ștearsă.

Sunt un vis nevisat
pentru mulți ce așteaptă,
mai e încă o treaptă
și pe tron am urcat.

Sunt o umbră sub soare
ce aleargă grăbită,
parcă e fugărită
de mii de picioare.

Sunt un fulger orbit,
săgetez în neștire,
poate scap de orbire
și rămân fericit.

Sunt o stea fără aripi,
dar atât de ușoară,
că vântul mă zboară
din lumea de patimi.

Îmi aștept iubita, puțin iritat,
De ce nu apare, dac-a spus că vine?
Așteptau și alții, au plecat,
Nu știu ce să cred, de-i rău sau bine.

Poate să mă sune, însă nu o face,
Gestu-i nu pot să-nțeleg,
Așteptarea ei nu îmi mai place,
Și mă întreb cu ce m-aleg.

Un bătrân mă vede, și zâmbește,
Însă eu, nu-i pot schița nimic,
Problema lui, nu mă privește,
Și nu mă-ncântă nici un pic.

-Îți aștepți iubita…și nu vine?
Replica fu dată, cu un zâmbet șters
-Domnule, problema mea, știi bine,
Poate-n altă parte parte ai de mers.

-Ascultă-mă, și eu aștept,
Dar, nu m-agit ca tine,
E altă așteptare, ce e drept,
Și orice-ar fi, tot vine.

-AtÂt de mult vă iubește!!!
Se pare că e o comoară,
Probabil, încă se gândește,
Ca așteptarea să nu doară.

-Nu e așa, nu cred că înțelegi,
Nu știi ce așteptare am,
Din ea, cu multe te alegi,
Nu valorează nici un gram.

-Nu înteleg nimica, cum așa,
Ce așteptare mai e asta???
Iubita, cât va-ntârzia,
Și cât de mare e năpasta?

-Iubita…vine când socoate,
Că am nevoie tot mai mult,
De altă viață, cum se poate,
De-aceea o ascult…

-Da…ciudat e acest om,
Idealist, chiar pare,
Vede mugurii din pom,
Și-i poate pune în mâncare.

Dar, ce iubită aștepta?
Dac-a plecat în grabă,
Iar gândul mi se lumina,
El…aștepta o babă.

Și-așa de fericit părea,
Ce fire plină de mister,
Cu-așa răbdare aștepta,
Căderea soarelui din cer.

Iubita-mi încă o aștept,
Dar, mai senin ca înainte,
Și inima ce bate-n piept,
O lasă fără de cuvinte.

-Îmi pare rău, iubitul meu,
A cam trecut, deja un ceas,
Să știi, mi-a fost atât de greu,
Până aici să fac vre-un pas.

Te văd senin, cum reușești??
După atâta așteptare…
-Iubito, nici nu te gândești,
Am învățat să am răbdare.

Când mă gândeam că o să vii,
Și inima-mi bătea mai tare,
Rupeam zăvorul deznădejdii,
Primind în suflet alinare.

-Așa iubit, nu-i nicăieri,
Cum te-am găsit în lumea toată?
Aș vrea ca azi, să fie ieri,
Să fii copil, eu să fiu fată…

-Iubito, încă nu-i târziu,
Să ne unim în rugul vieții,
Cu sufletul de-a pururi viu
În adierea dimineții…