Mă regăsesc în stropul de ploaie
înaintând glisant pe trupu-ți fierbinte
e-atâta primăvară-n părul tău vioaie
și-atâtea flori vărsând parfumul în cuvinte.
Dar fericirea mea, ca stropul tentat să te atingă
Se-mpuținează grabnic în clipe și secunde
Evaporarea-n cercuri ‘nalte mă ridică
De ochii tăi pentru vecie mă ascunde.
Printre gânduri 
frumoase rânduri şi feţe-acoperite…
vorbeşti de parc-aş vrea în spate să te-njunghii…,
iar viaţa mea e prea plictisitoare
s-o-nfîţişez lumii nepăsătoare.
Cum pot s-aduc primăvara-n ținuturi
nicicând străbătute de mine vreodată,
adu-mi aminte în ce începuturi
ți-am fost primăvară și-ai fost sărutată.
confuzii
ecuaţie şi explicaţie/ cauză-efect
nu te flata, versul ce-am scris nu-i pentru tine,
poezia-i un drog, indiferent de prostie
nu reprezinţi pentru mine iubire.
poate versul tău era dedicat cuiva…,
pentru mine doar un stimulent de-a crea.
versu’ ce-am scris pân’ acum
e doar plăsmuirea unei minţi rătăcite
în universul propriei imaginaţii,
singura „vină” a ta
e că mi-ai dat motiv de-a gândi…
nimic mai puţin sau mai mult,
de aceia iartă un biet neghiob
lipsit de talent şi de minte,
iar dacă deranjez cumva
zi-mi şi voi înceta.
Nu deranjezi, continua sa-ţi scrii viaţa
nu sunt eu cel ce pune cenzura la ganduri
tu ai ales de mine să-ţi acoperi faţa
punând înainte nişte frumoase rânduri.
ar fi trebuit să-mi fii primăvară
acum ca şi atunci, la-nceputuri,
când prezenţa ta aducea căldură
şi raze de soare.
când mă priveai îmi topeai gheaţa din vene,
fiece mugur deschideai cu-n sărut,
transmiteai miresme eterne
unei flori ofilite de mult.
timpul a curs frumos peste tine,
ţi-e chipul la fel de senin,
dar iarnă îmi eşti şi rece-i privirea
ce mă-ncălzea într-un timp…
n-am crezut c-a ta nepăsare-o să doară,
ar fi trebuit să-mi fii primăvară…