se-ntreabă unii de ce plâng alţii,
doar se-ntreabă…
şi din lacrimile lor îşi fac fântâni
cu apă de mare…

şi fac tot posibilul
să nu le sece izvorul
dau şi cu piciorul
să iasă apă, sau lacrimi…

şi adună atât de multă apă
c-ai putea crede că vor
să-şi înnece copiii
şi casa…

se-nteabă unii de ce apa
e sărată…
se-treabă unii de ce plâng alţii.

l-am luat pe tatăl vostru Stalin la întrebări,
de ce exprimă încă terorism și frig,
când stă degeaba…
într-un sicriu.

am luat Prutul la rost,
de ce desparte un frate de altul???
şi curge prin sufletul nostru,
stropindu-ne inimile cu un prea roșu sânge ghimpat.

am luat un punct la bătaie,
că nu accept să pună punct la toate.
l-am dat afară să stea-n ploaie.
prea multe puncte într-unul singur îngropate…

un singur drum
de acasă spre cimitir
un ultim drum
şi-un ultim trandafir…

o ultimă lacrimă
şi ultimă durere,
o ultimă tăcere
şi ultimă putere.

un ultim scrum
un ultim drum…

s-a întâmplat demult, la noi în sat
și nimeni n-a uitat, dar toată lumea tace,
te-ntrebi: da` ce s-a întâmplat?
și întrebarea nu-ți dă pace.

de mic, când mă jucam pe-afară,
mi-au spus părinții să nu ies în stradă,
să rămân acasă, bunăoară,
adică, în ogradă.

dar eu, n-am ascultat
şi am ieşit la drum,
parinţii-n urmă au strigat,
dar au văzut doar fum.

s-a întâmplat demult
prin presă s-a citat,
la radio ascult:
a dispărut un băiat…

stai cufundat în liniștea camerei tale
și cu același stilou șerpuiești pe hârtie,
sunt clipe ce par o veșnicie
și secole ce par secunde matinale.

ai vrea să schițezi nemurirea,
să conturezi dreptatea și-adevărul,
te zbați să descifrezi misterul,
și să ascunzi în sân iubirea.

e seară, și singurii ochi deschiși,
sunt stelele limpezi pe cer,
și-acei ce îngheață în ger,
de soartă bătuți și uciși…

răstorni pe hârtie ce-n minte ai strâns
și speri că vei umple tot golul din lume,
în jurul tău se adună spume…
și ochi ce s-au umflat de plâns.

e singura ta șansă să trăiești,
nu te oprești din scris nici dimineața,
niciunul nu-ți mai recunoaște fața,
mult te-ai schimbat, îmbătrânești.

încă mai scrii, cât încă poți,
dar lumea nici că s-a schimbat,
și tu demult ai fost uitat
până și de nepoți…

iar într-o zi de toamnă plumburie,
ți-ai luat concediu nesfârșit,
te-ai dus și nu ai mai venit,
dar ne-ai lăsat o doctorie.

cuvintele tale, gândite în taină,
stropii de aur din inima ta,
de astăzi n-or mai picura,
decât din a ta haină.

Am avut un jurnal,
unde scriam și bune și rele,
cu coperta din piele
și colțuri de metal.

Avea 222 de pagini,
doar 72 conțineau poezii,
restul erau albe hârtii,
îndoite pe la margini.

Jurnalul mi-era prieten orișicând,
în el mă ascundeam când mi-era greu,
așa obișnuiam mereu…
să pun pe foaie câte-un gând.

Dar într-o zi s-a ascuns de mine,
nu l-am găsit și mult m-am întristat,
oare de ce jurnalul a plecat?
pentru că scrisesem prea puține???

nu mai aveam unde să scriu
și mă gândeam ce-i cu jurnalul meu
poate a dat de greu…
oare mai e viu?

aproape că uitasem de jurnal,
știam că nu-l voi mai găsi,
dar într-o zi veni,
coperta de metal…

era jurnalul meu,
stătuse-n altă casă,
l-am luat, l-am pus pe masă,
parcă era mai greu…

cu poftă l-am citit
și l-am pupat cu dor,
am drept de autor,
Jurnalul meu iubit…

Cât e de trist și mohorât,
când viața nu-i senina;
când cineva te-a părăsit
și niciodat` n-o să mai vină.

E atât de trist când cineva,
care atâta timp ți-a fost alături,
a plecat din viața ta…
s-a dus, a dispărut în lături.

Cineva drag și mult iubit,
atât de scump și de cuminte,
a plecat, n-a mai venit,
și m-a lăsat fără cuvinte.

O, mamă scumpă, ce mai faci?
de ce nu vii acasă?
oare nu ne mai placi,
de nu mai vii la masă?

Mi-e dor de al tău sân,
de palma ta străpunsă,
de mult nemaiavând alin,
viața mi-este dusă.

Mămica mea, cea dragă
noi, copilașii tăi cei mici,
am mai crescut, am prins la vlagă,
nu mai suntem acei pitici.

De-ai veni să ne vezi,
măcar pe-un ceas de vreme,
să ne-asculți, să ne-ndreptezi,
să ne scapi de probleme.

Mi-aduc aminte când cu noi,
erai și te-ngrijeai de toate,,
până-ntr-o zi, ca un șuvoi,
te luase pe neașteptate…

Dar ai știut, mămico, ai știut,
știai ce-avea să se întâmple,
dar să ne spui n-ai vrut,
punându-ți mâinile la tâmple.

poate, dacă am fi știut,
te-am fi ascultat fără cârtire,
dar neștiind, ne-am abătut,
ca toți copiii, din fire.

Mămică scumpă, iartă-ne acum,
că poate-am fost mai neascultători,
dar, totuși venind de la drum,
ieșeam `naintea ta cu flori.

Mai vino, mamă, că fără tine-i jale,
e tristă viața fără tine-alături,
ne mai și poticnim pe cale,
apar frecvente certuri…

și fetei tale îi e dor de tine,
cum să trăiască fără mamă?
cine să-i dea sfaturi de bine,
că încă-i mică, are teamă.

S-a plictisit să-ți vadă poza,
ce nu se mișcă, nu vorbește,
s-a plictisit s-aducă roza,
la pământul ce se prăbușește.

Vino, măcar o dată pe-nserat,
când luminile se sting,
să ne veghezi când ne-am culcat,
să vezi lacrimi care curg.

Vino să rupi dorul,
să te simțim din nou aproape,
să înceteze-acum fiorul,
ce se prelingea pe pleoape.

Promite-ne ceva solemn la fiecare,
dacă acum nu poți să vii,
când va veni Isus între popoare,
să te întorci l-ai tăi copii.

(7-13 ani)

Cât de frumos e să fii bun,
și cât de bine-i când ți-e bine
când buzele doar șoapte spun,
șoapte plăcute de iubire.

E-atât de tandru și măreț,
sentimentul ce te învăluiește,
și te învață să pui preț,
pe ceea ce, mult dăinuiește.

Cât de plăcută-i dragostea
și câte se petrec atunci,
ai coborî din cer o stea
și ai străbate mii de lunci.

Oricâte grele ar veni,
și-amară ar fi viața,
prin dragoste vei propăși,
și-ți vei menține eleganța.

Prin tot ce fac, de mult, de mult,
vreau să-ți demonstrez,
că te iubesc atât de mult
și pentru tine, nu cedez!

(7-13 ani)

Mărire ție, slavă,
să fii cea mai fericită!
știi bine, ești cea mai suavă
și plăcută, prețuită…

Ești gingașă și iubitoare
și ai un dar deosebit,
în urma ta se nasc popoare,
toți,toți, prin tine au venit.

Tu știi să dăruiești curaj,
speranță, calm și mulțumire,
și mai transmiți un scump mesaj:
”Nimic n-ar fi de nu-i iubire”

Femeie, fii mulțumitoare,
că Dumnezeu te-a binecuvântat,
ți-a dăruit iubire, soare,
și doar prin El ai prosperat.

Ți-a dăruit un corp frumos,
finețe și gingășie,
ca de la el să ai folos,
să-ți duci viața-n bucurie.

Dar să iei seama, căci ispita,
te poate face să greșești,
să nu devii a tuturor iubită,
prin patima prostiei omenești.

Femeie, e păcat atunci când tu,
te lași vrăjită de cuvinte,
și nu mai ai când spune ”NU”-
tu sapi altora morminte…

Bucură-te de bărbatul vieții tale,
e numai unul, nu câți vrei,
iubește-l, stai în a sa cale,
tu fii al său temei.

În tine-ncrederea își pune
orice bărbat de pe pământ,
pe cel puternic îl supune,
din gura ta, al tău cuvânt.

Prin tot ce faci, prin tot ce spui,
mai presus de orice idee,
tuturor tu dovedești,
că ești femeie…

(7-13 ani)

Se caută viață de om normal,
se caută viața ce a fost pierdută,
o viață care nu are final,
o viață, ce niciodată nu se uită.

Ceva ce nu am prețuit,
acum o caut…
de ce bogat am devenit???
de ce să mă mai laud…
când nu am principalul,
VIAȚA…
simt degrabă că-i finalul
căci viața e ca ceața,
ce se vede doar o clipă
din răsărit până-n apus
abia cât gândul se-nfiripă
și a plecat, s-a dus.

Degeaba am umblat să strâng avere,
degeaba am muncit atâția ani,
ca în final să am putere
și-atâția bani…

Dar ce să fac acum cu ei???
când viața mi se duce,
când am uitat de Dumnezei
când mă așteaptă-o cruce.

Cu-o mână-ntinsă spre-ajutor,
ce insistent cerșește,
atunci când strig”Eu, mor!!!”
și viața se sfârșește.

Vă rog să-mi dați o viață,
vă dau oricât doriți,
să am și eu o față,
să am în gură dinți.

Dar cine oare să îmi dea??
o altă viață mie…
cine mă va ajuta,
ca să am bucurie?

Niște hârtii nu-mi dau căldura
și nici să râd nu mă mai fac,
stârnesc altora doar ura,
și ura n-are leac…

Și mulți au să se uite la Aviz!!!
dar nimeni nu va accepta,
au să citească ce e scris,
și vor refuza…

(7-13ani)