Puiul mamei,
Știi ce e iubirea?
Cu siguranță, spune puiul serios,
Știu că iubirea e ceva frumos.

Fătul mamei,
Știi ce e iubirea?
Nu prea mai știu, măicuță,
E ca și cum alergi după o fată prostuță.

Feciorul meu,
Știi ce e iubirea?
Mamă, numai tu știi,
Și eu mă chinui să învăţ de la copii.

E viscol pe stradă,
Şi fulgi adunaţi în grămezi,
Cuprinsă e lumea,
De primele zăpezi…

Am ieşit în stradă
Să prind un fulg în mână
Şi am văzut pe mama,
Căruntă şi bătrână…

E viscol şi furtună,
Copacii se pliază…
Ca teancul de hârtii,
Şi mama lăcrimează.

E viscol paranoic,
Şi n-o mai văd pe mama,
E ninsă pân-la umeri
Şi albă-i e năframa.

E viscol pribegind,
Pe mama o dezgroapă,
O caut cu privirea,
O lacrimă pe-o pleoapă…

să-ți fie mai neted pământul,

pașește statornic cuvântul.

să nu mai plângi ades pe-nserat,

din casa inimii măreț palat.

să nu te întristeze-atât de mult,

când ți-este greu, eu te ascult.

Iar mă uit la stele, cu ochi tulburători,
mi-e dor de glasu-ți cald, de chip senin,
privesc în brațe-mi buchete de flori,
și mă întreb de ce cocorii nu mai vin.

Ca un lup, când e lună plină privesc,
dar să urlu nu pot, aș trezi și morții,
doar pleoapele-mi abia clipesc,
privind imensitatea boltii.

Am zărit o stea călătoare pe cer
și am vrut să alerg după ea,
dar parcă, cu lanțuri de fier,
sunt prins de lumea mea.

Mă lupt cu mine însumi, ca un leu,
încerc să mă rup de Univers teluric,
dar știu că bunul Dumnezeu,
mă vede ca pe-un puric.

Atât de mic sunt, dară,
îmi pasă de o stea,
care cu mult întrece,
nimicnicia mea.

Călătorind prin nori și galaxie,
steaua de sus, în gânduri mi-a rămas,
deși, provoacă nebunie,
la ea mi-e gândul, ceas de ceas.

Tot o să scriu, orice-ar veni,
cutremure, și ciumă…
când nimeni nu m-o prețui
m-or îngropa în humă.

Cum pentru prunc e mama,
așa mi-e scrisul drag,
cum pentru poză, rama,
cum casa pentru prag.

Chiar de-mi vei arde cartea
și-o vei călca în stradă,
nu-mi vei aduce moartea
sunt alții, să mă creadă.

Cum ți-este sete vara,
de apă de izvor,
așa, când vine seara,
prin poezie zbor.

Sunt mut, fără suflare,
dac-am uitat cuvântul,
aprinde-o lumânare,
când părăsesc pământul.

Ca patru vânturi de la răsărit

Au împânzit pământul țării

Și dragoste de carte, ca de mamă

În suflul de poet, în suflet de român.

Ne-au intrat în casă și în gând

Ca florile-n grădină și ca fulgii iarna

Am cunoscut lumina prin cuvânt

Și murmurul mulțimii adormite.

Un Eminescu ne-a rămas în suflet

Un Caragiale-n fapte și-n vorbire

Un Creangă în conviețuire

Și-un Slavici reflexiv și enigmatic.

Am cules de pe ale cărții petale

Polenul dulce al cuvântului frumos

Am luat din versul grațios

Fărâme și cioburi de viață nouă.

Ne-am tot privit în oglinda lor

Să știm dacă ne îndreptăm către bine

Sperăm că Domnul ne va ține

Să cugetăm asupra nemuririi.

O flacără arde mocnit,
Afara e vânt, bântuind,
Acasă încă n-ai venit,
Și-adorm cu focu-n gând.

Mă arde, mă topește,
Mă face tot mai negru,
Adrenalina crește,
Dar, nu mai sunt integru.

O mână e în apă rece,
Și alta e în clocot,
Durerea nu îmi trece-
Se-aude doar un hohot…

E un picior la amanet,
Și altul amputat,
Fiind atras ca un magnet,
Rinichiul l-am donat.

Dar sănătos sunt, sincer!
Ascultă-mi cuvântul…
Mi-a spus-o chiar un înger,
Când părăseam pământul.

E tot mai obosit, și mai schimbat,
E trist că lumea nu-l ascultă,
Atâtea patimi a purtat,
Și-nțelepciune-atât de multă.

A fost oglindă pentru mulți,
A fost și carte, și psaltiră,
Iar dacă stai să îl asculți,
N-o să întrebi de ce te miră.

El are lumea lui, și alte gânduri,
Un alt pământ, și altă limbă,
Îți scrie tot mai multe rânduri,
Dar ție gândul ți se plimbă.

Ar vrea să vadă Paradisul,
Să-l dea la toți spre bucurie,
Dar până se-mplinește visul,
Salvează minți de nebunie.

Poetul e poet, de când e cerul,
Când toată lumea râde, el va plânge,
Și nu se va găsi misterul,
Deși vor fi urme de sânge.