Iar mă uit la stele, cu ochi tulburători,
mi-e dor de glasu-ți cald, de chip senin,
privesc în brațe-mi buchete de flori,
și mă întreb de ce cocorii nu mai vin.

Ca un lup, când e lună plină privesc,
dar să urlu nu pot, aș trezi și morții,
doar pleoapele-mi abia clipesc,
privind imensitatea boltii.

Am zărit o stea călătoare pe cer
și am vrut să alerg după ea,
dar parcă, cu lanțuri de fier,
sunt prins de lumea mea.

Mă lupt cu mine însumi, ca un leu,
încerc să mă rup de Univers teluric,
dar știu că bunul Dumnezeu,
mă vede ca pe-un puric.

Atât de mic sunt, dară,
îmi pasă de o stea,
care cu mult întrece,
nimicnicia mea.

Călătorind prin nori și galaxie,
steaua de sus, în gânduri mi-a rămas,
deși, provoacă nebunie,
la ea mi-e gândul, ceas de ceas.