Capul cuprins de două brațe moarte,
Ochii plecați, închiși pe jumătate,
Și deznădejde grea apasă trupul,
O oaie rătăcită, când apare lupul.

Pustie e cămara, e secetă în lume,
Nu mai auzi strigându-se-al tău nume,
Și-ai vrea să spargi trecutul, trădarea
Dar, nimeni nu-ți e frate, nici uitarea…

În mijlocul furtunii, lipsit de adăpost,
Te-ntrebi dacă viața poate avea un rost,
Căzut în disperare, poți cugeta așa,
Viața-ți este rostul, te zbate pentru ea.

Câini vor lătra în noapte, și o să fii mușcat,
Nu părăsi speranța, de a mai fi salvat,
Viața nu-i o joacă, deși de multe ori pare,
Viața nu-i grădină, și nici măcar o floare.

Viața e un dar, de multe ori neprețuit,
Ce dintre noi se duce, așa cum a venit,
Viața este totul sau nimic, adeseori,
Apare și se trece ca un buchet de flori.

Te văd oglindindu-te în lumina cuvântului,
și glasul tău, ecou prelung, Pământului,
de mormane de griji ești adânc apăsat,
că în ziua de azi, scrisul e tot mai uitat.

Strigi din depărtări, în falnicu-ți veșmânt,
că viața noastră e legată numai de cuvânt…
cuvânt uitat de mulți dintre noi,
cuvânt fără de care suntem goi.

Iată-mă între pereții unei școli,
ieșit din Universul infectat de boli,
aș vrea nespus să-ți mulțumesc,
că prin această școală cresc.

Ca buni elevi ai tăi vom încerca,
cuvântu-nțelepciunii a perpetua,
astfel călcând pe urmele-ți de foc,
vom răspândi ecoul vieții-n orice loc.

Cum aș putea spune,
că viitorul meu nu depinde
de umbra ta imprimată
pe zidul fiecărei școli…?

Cum aș putea spune,
că nu mă bucur
de posibilitatea de a veni
în fiecare zi la școală…?

Cum aș putea să-ți las un mesaj,
care să treacă dincolo
de zorii zilei de mâine
și să ajungă până la tine…?

Doar scrisul pe care
l-am moștenit
și l-am iubit…
ca pe cântare…

Poate ajunge până la tine,
dincolo de negura de vremi,
să-ți lumineze fața,
plecată asupra unei cărți.

Timpul trece mult mai grabnic,
oamenii trec…
scrisul, însă, rămâne,
ca un far în noapte…

Șoaptele copiilor adunați aici,
îți mângâie urechea,
și ecoul pașilor lor,
tot mai aproape de tine…

Ce tristă este marea!
auzi cum pescărușii,
îi răscolesc visarea.

Ce valuri mari se sparg,
de bărcile-ncărcate,
de ultimul catarg,
și pânze atârnate.

E prea sărată apa,
de lacrimi ce au curs,
eliberând pleoapa,
sub timpul ce s-a scurs.

E plină de cadavre,
corăbii scufundate,
și cranii-candelabre,
de suflete uitate.

E prima-oară-n apă,
și iată-l se scufundă,
mormântul i se sapă,
sub cea mai joasă undă.

Rapid i s-a curmat visarea,
era un tânăr fără vină
ce tristă este marea…
și apa…ce bătrână.

Sunt un copil, cu ochii de safir,
cu mâinile de lut cleios,
cu părul prea voluminos
și inima de trandafir.

Sunt o lacrimă albastră,
căzută pe nisipul rece,
pe unda lacului ce trece
pe lângă inima sihastră.

Sunt un blestem, urgie,
pentru părinți săraci,
case pline de draci,
potop de nebunie.

Sunt un izvor de durere
ce curge toata viața,
seara și dimineața,
fără de mângâiere.

Sunt o piatră arsă,
pusa în cuptor.
Bun, nici de decor,
e culoarea ștearsă.

Sunt un vis nevisat
pentru mulți ce așteaptă,
mai e încă o treaptă
și pe tron am urcat.

Sunt o umbră sub soare
ce aleargă grăbită,
parcă e fugărită
de mii de picioare.

Sunt un fulger orbit,
săgetez în neștire,
poate scap de orbire
și rămân fericit.

Sunt o stea fără aripi,
dar atât de ușoară,
că vântul mă zboară
din lumea de patimi.

Îmi aștept iubita, puțin iritat,
De ce nu apare, dac-a spus că vine?
Așteptau și alții, au plecat,
Nu știu ce să cred, de-i rău sau bine.

Poate să mă sune, însă nu o face,
Gestu-i nu pot să-nțeleg,
Așteptarea ei nu îmi mai place,
Și mă întreb cu ce m-aleg.

Un bătrân mă vede, și zâmbește,
Însă eu, nu-i pot schița nimic,
Problema lui, nu mă privește,
Și nu mă-ncântă nici un pic.

-Îți aștepți iubita…și nu vine?
Replica fu dată, cu un zâmbet șters
-Domnule, problema mea, știi bine,
Poate-n altă parte parte ai de mers.

-Ascultă-mă, și eu aștept,
Dar, nu m-agit ca tine,
E altă așteptare, ce e drept,
Și orice-ar fi, tot vine.

-AtÂt de mult vă iubește!!!
Se pare că e o comoară,
Probabil, încă se gândește,
Ca așteptarea să nu doară.

-Nu e așa, nu cred că înțelegi,
Nu știi ce așteptare am,
Din ea, cu multe te alegi,
Nu valorează nici un gram.

-Nu înteleg nimica, cum așa,
Ce așteptare mai e asta???
Iubita, cât va-ntârzia,
Și cât de mare e năpasta?

-Iubita…vine când socoate,
Că am nevoie tot mai mult,
De altă viață, cum se poate,
De-aceea o ascult…

-Da…ciudat e acest om,
Idealist, chiar pare,
Vede mugurii din pom,
Și-i poate pune în mâncare.

Dar, ce iubită aștepta?
Dac-a plecat în grabă,
Iar gândul mi se lumina,
El…aștepta o babă.

Și-așa de fericit părea,
Ce fire plină de mister,
Cu-așa răbdare aștepta,
Căderea soarelui din cer.

Iubita-mi încă o aștept,
Dar, mai senin ca înainte,
Și inima ce bate-n piept,
O lasă fără de cuvinte.

-Îmi pare rău, iubitul meu,
A cam trecut, deja un ceas,
Să știi, mi-a fost atât de greu,
Până aici să fac vre-un pas.

Te văd senin, cum reușești??
După atâta așteptare…
-Iubito, nici nu te gândești,
Am învățat să am răbdare.

Când mă gândeam că o să vii,
Și inima-mi bătea mai tare,
Rupeam zăvorul deznădejdii,
Primind în suflet alinare.

-Așa iubit, nu-i nicăieri,
Cum te-am găsit în lumea toată?
Aș vrea ca azi, să fie ieri,
Să fii copil, eu să fiu fată…

-Iubito, încă nu-i târziu,
Să ne unim în rugul vieții,
Cu sufletul de-a pururi viu
În adierea dimineții…

Zboară fluturi argintii deasupra tuturor,
Florile de pe câmpii prind a îngâna în cor.
Vântul cald adie lin prin văzduhul pământesc,
Și la umbra unui tei, doi vlăstari înmuguresc.

Două picături de apă, pe o frunză rătăcesc,
Un arici trece prin luncă, și frunzele-l fugăresc,
Veverița sare-n brațe cu o ghindă delicioasă,
Eu cutreierând pădurea, mă simțeam ca și acasă.

Am ieșit de dimineață, să mă-ncarc cu sănătate,
Plăcută călătorie, căci m-am bucurat de toate.
Însă, mai presus de toate, altceva m-a fericit,
E iubita-mi ce alături, în pădure a venit.

De câte ori, iubito, mi-e gândul tot la tine,
Mă plec în murmur trist și dorul mi-l ascund,
Și nu găsesc în lume vre-un alt bine,
Decât a ta lumină să pătrund.

Mă simt mai aproape, sau tot mai departe,
De blânda-ți chemare și glasul de zână,
Deschid a mia-oara-aceiași carte,
Și scriu de zor, iar vântul mă îngână.

Mă apropii de stele ca apa de maluri,
Îmi caut iubita prin norii de fum,
Încerc în zadar, și fac numai valuri,
Căci zâna pășește măreț pe alt drum.

Alerg după ea să-i ies în cale,
S-o readuc la viață din priviri,
Dau drumul din palmă, covor de petale,
Primesc alinare…covor de-amintiri.

Cutremur e-n lume, `n-întreg Universul
E tulbură apa, copacii sunt goi,
De sus mă privește, îmi admiră mersul,
Iar eu mi-amintesc când eram doi.

Frumoasa mea e cufundată-n zare,
Departe e de mine, departe sunt de ea,
Și freamătul din inimi e atât de mare,
Și boala de pe suflet tot mai grea.

De-ar veni o clipă să mă vadă,
Așa plecat, cu ochii albi de fum,
De-ar fi din cer o stea să cadă,
Chiar lângă mine, în mijloc de drum.

Gândesc că alta era viața,
Fără de chinul repetat,
Eram mai vesel dimineața,
Dacă tu n-ai fi plecat.

Se va întoarce, îmi șoptesc,
Într-o senină zi de primăvară,
Ea știe bine ce-mi doresc,
Și știe că apusul o să moară.

Sunt obosit de-acuma,
Mă-ntorc grăbit spre casă,
Văd tot mai deasă bruma,
Și ceața se tot lasă.

Așa în prag de seară, când cerul adormea,
Am coborât din pat și am ieșit afară,
Din bolta cea senină mă privește ea,
Și mă întreb șoptit…a câta oară???

Merg pe strada nemuririi,
cu piciorul dezvelit,
văd în față trandafirii
și în spate totu-albit.

Merg încet, privesc în jur,
lucruri mari și minunate,
cerul pare mult mai pur,
stelele mai luminate.

Oamenii sunt transparenți,
vezi prin ei ce n-ai văzut,
ochii mi-au privit atenți,
căci vedeam ce au făcut.

Ce mai stradă e și asta?
trec pe-aici ca prima oară,
trebuia să-mi iau nevasta,
să vadă și să nu moară.

Este strada nemuririi,
cum de am ajuns aici?
merg pe treptele iubirii
am pe tălpi numai furnici.

Frumoasa îmi e acasă
să mă întorc după ea?
inima nu mă lasă
s-o las singură așa.

Dar de plec, s-a dus cu viața,
făr`de moarte și durere.
-Ce rost are dimineața,
fără a ei mângâiere?

Nu-mi trebuie nemurire,
dacă nu sunt lânga ea,
nu-mi trebuie strălucire,
dacă nu am steaua mea.

Și Pământul e o casă,
dacă știi să viețuiești,
și iubirea e frumoasă,
dacă știi cum să iubești.

Și cerul e mai senin,
și florile sunt mai vii,
dacă sufletul ți-e plin,
de lumina ce-o deții.

Cred că e frumoasă viața,
dacă știi să o trăiești,
de îți e senină fața,
când la bine te gândești.

Am pus o cană cu lacrimi la fiert,
să văd câtă sare se-adună.
Am încercat toți oamenii să cert,
să văd ce o să spună.

Apa din cană s-a evaporat,
în ochi îmi intră sarea.
Lumea pe care am certat,
îmi suflă lumânarea.