Călătorie plăcută, îmi șoptesc trecătorii,
mă apropii de casă, se arată zorii,
casa e pustie, poarta e căzută,
și de mult stăpâna nu a fost văzută.

Negru e în suflet, negri sunt pereții,
negru e pământul,unde zac părinții, bieții,
nici un mesaj nu-mi lăsară,la sfârșit de viață,
au pierit și, iată,m-au lăsat în ceață.

Mi-a rămas doar casa, plină de tristețe,
toate te îndreaptă către bătrânețe.
Vreau să-mi văd părinții, pentru ei trăiesc,
am venit acasă, dar o părăsesc…

Cum poți afla misterele din Univers,
cum să găsești rezolvare la toate,
întreaga enigmă se află din mers,
prin fizică orice se poate…

Rațiunea omenirii adunată,
să lumineze mințile opace,
nimic nu e ce-a fost odată,
prin fizică orice se face…

Cărare către absolut,
neînțeleasă între gloate,
toate își au un început,
prin fizică orice se poate.

Cu Newton,Pascal și Ampere,
am preschimbat viețile toate,
lumea e plină de mister,
prin fizică orice se poate.

Am cântat întâia oară, plângând,
Când mama mă născu oftând…
Am cântat în fiecare zi apoi,
Până m-am făcut vioi…

Am cântat a doua oară, plângând,
Când mama plecase în mormânt…
Am cântat în fiecare zi apoi,
Că mama se va-ntoarce pe la noi.

Am cântat a treia oară, plângând,
Mi-am văzut iubita lăcrimând…
Am cântat în fiecare zi apoi,
Și am trecut de vânt și ploi…

Am cântat a patra oară, visând,
Că mama ieșise din mormânt.
Am cântat în fiecare zi apoi,
Sper, cântecul să ajungă la voi.

Curge timpul ca nisipul din clepsidră,
Oamenii aleargă către infinit,
Nimic nu mai are colorit,
Și demult uitat e corpul de hidră.

Copacul de ieri e mai trist decât piatra,
Și florile parcă răsar incolore,
La marginea străzii stau două minore,
Lăsând în urmă pustie vatra.

Ploile cad din cer tot mai rar,
Și parcă culoare de humă revarsă,
Căzând pe suprafața ștearsă,
Udând-o parcă, în zadar.

Cadavre de fier au umplut Universul,
Te-mpiedici de zgomot și fum îndoliat,
Culorile din poze s-au împuținat,
Și, de asemenea, s-a stins și versul…

Privește cerul…ce vezi întâia oară?
eu văd o pasăre ce zboară…
și nu se oprește…
până când cerul nu se sfârșește.

Privește luna…ce vezi întâia oară?
eu văd o tânără fecioară…
cu o candelă în mână…
luminând Planeta bătrână.

Privește soarele…ce vezi întâia oară?
eu aș privi, dar ochiu-o să mă doară,
că soarele-i un cerc de aur arzător,
ce-mi arde ochii-ngrozitor.

Privește la tine…ce vezi întâia oară?
eu văd un om ce o să moară,
la fel cum alții au murit,
și nimeni nu i-a prețuit.

Privește la mine…ce vezi întâia oară?
eu văd un chip ce se-nfioară,
de groaza celor ce-au să vină,
fără de pace și lumină.

Privește de mai poți privi,
ce au trecut și vor veni,
ce-a fost frumos și s-a trecut,
ce am avut și ce-am pierdut…

Sunt bine dacă ție ți-este bine,
Sunt sănătos dacă și tu poți fi,
Pot spune că Pământul mă va ține,
Atâta vreme cât și tu vei trăi.

Pot adormi liniștit, dacă dormi liniștită,
Pot respira mulțumit, de te văd mulțumită,
Sunt îngrijorat când te văd obosită,
Aș da infinitul să te văd fericită.

Ești mama mea, sau a mea soție,
În inima mea ești pururi vie,
Sunt sănătos dacă ești sănătoasă
Mă simt acasă, când ești acasă.

Căldura sufletului tău topește toate apele mării,
Căldura trupului tău mă urcă pe culmile visării.
Zgomotul produs de clipirea ochilor tăi senini,
Mă poartă în Universu-ți plin de lumini.

Ești un fulg de nea care purtat de vânt,
Ai ridicat ochii mei coborâți spre pământ.
Lumina zăpezii orbire-mi dărui,
Și am văzut că fulgul se opri.

Ori ești căldură, ori fulg de nea,
Cum cele două se pot împăca?
Ori mă topești, ori mă îngheți,
Ori ma iubești, ori mă regreți.

Război se declară în inimi zdrobite,
Căldură sau îngheț se va promite??

Ecoul copilăriei mele se aude și astăzi,
Ce-a mai rămas din trecutul meu,
Îmi răsună în gând mereu…

Ecoul clipelor ce mi-au cuprins trupul,
De copil, bătut de soartă,
În aceleași vremuri și astăzi mă poartă…

Ecoul dimineților în care alergam pe câmp,
Persistă când revăd imagini similare
Doar că acum, parcă mai mult mă doare…

Ecoul glasului mamei mă strigă cu disperare,
Și-i alerg grăbit în întâmpinare,
Dar e doar o iluzie trecătoare…

Ecoul mingii bătute pe stradă,
Se mai aude câteodată…
Când văd copii jucându-se.

Ecoul stropilor de ploaie,
Îi mai aud câteodată din odaie,
Când mă opresc din scris…

Ecoul din sufletul meu,
E tot mai apăsat, mai greu
Așa este ecoul…copilăriei mele…

Tunete, întuneric…mulțime îngrozită,
Trei umbre nemișcate deasupra tuturor.
De sus din slăvi, cad lacrimi de sânge,
Pe cruce în chinuri, al nostru Salvator.

Cum,Doamne, se poate, atâta nebunie?
Ce lume nedreaptă…cum ne suporți?
Ai luat asupra ta și chin, și agonie,
Pe toate și astăzi încă le porți…

De ce oare, Doamne, înțelege-voi vreodată???
De ce atâtea trupuri, și inimi puține,
Iartă-ne, Tată, și preschimbă-ne Tu
Tot răul din lume, transformă-l în bine.

Odată am încercat să mă rătăcesc într-o grădină.
Era grădina inimii tale, țesută cu toate florile lumii.
Mă ascundeam după copaci, dar era lumină,
Și cu pantofii grei, călcam prin valurile humii.

O grădină atât de parfumată, numai tu poți să ai,
Mai mândră ca o stea în calea mea răsai.
Încerc să mă ascund de pașii tăi senini,
Dar pretutindeni, iarăși, răsar din piept lumini.

Stau pe o bancă în grădină, deși nu-s obosit,
Adulmecând pământul o perlă am găsit.
Ce scumpă poate fi, dar nu am să o vând,
E perla ce-mi aduce lumină în gând.

E sufletul ei, cu tot ce poate purta,
Dureri și bucurii și alte câte vor urma…
Mă simt obligat s-o divinizez,
Dar…nu va crede lumea, că poate delirez?

Poate…însă prea puțin îmi pasă,
E perla mea, și o păstrez acasă,
Și strălucirea ei, mă face fericit,
Sunt mândru că o stea, în cale mi-a ieșit.